redirect

duminică, 28 iulie 2013

Boema eternei reîntoarceri

Există, cred, în sufletul fiecărei fiinţe care mai păstrează încă o fărâmă de inocenţă a unui paradis orginiar spre care omul se pare că aspiră necontenit de la începuturile lumii încoace,  un loc căruia simţi că îi aparţii într-un mod aproape imposibil de explicat în cuvinte – un loc magic, ascuns printre celelalte tărâmuri, în a căror contemplaţie ne pierdem din când în când în nostalgii efemere. Uneori e chiar locul în care am ales să ne trăim frumos existenţa cotidiană, cu blânda ei monotonie, din care se naşte liniştea îndelung căutată. Alteori e locul în care am copilărit, unde bucuria reîntoarcerii permanente către origini e diluată tandru în clipe de melancolie pe care trecerea inevitabilă a timpului le picură peste bucuriile de altădată. Se întâmplă însă câteodată ca locul acesta, căruia simţi că îi aparţii cu toată fiinţa, într-un fel în care ţie însuţi îţi este greu să înţelegi, să fie departe, atât de departe încât căutarea lui să dureze o viaţă. Ştii că este acolo, undeva, în univers, şi asta îţi dă mereu puterea de a visa. Uneori te descurajezi şi îţi spui că este doar o iluzie a sufletului tău care tânjeşte după frumuseţe pură, dar te încăpăţânezi să speri că vei ajunge cumva acolo, departe, în virtutea unicei axiome care îţi guvernează existenţa efemeră, aceea că totul, absolut totul are un sens în viaţa aceasta. Iar într-o bună zi, mânat de gândul că ai faţă de tine însuţi datoria de a ajunge în locul acela magic, fie şi pentru câteva clipe, porneşti la drum. Îţi înghesui toate visele într-o cutie imaginară, pe care-o ascunzi printre hainele aruncate în grabă în valiză. Şi pleci, împotriva tuturor, în călătoria vieţii tale, către un tărâm al făgăduinţei după care sufletul tău a tânjit mereu. Pleci, fără să ştii dacă te vei întoarce, fără să ştii dacă vei ajunge măcar la o destinaţie. Pleci, pur şi simplu, pentru că simţi că acolo îţi este chemarea...

Cuvintele par uneori prea sărace pentru a descrie rosturile unei astfel de experienţe, prin care eu însămi am trecut, într-un moment al vieţii în care am simţit că poposisem deja de prea multe ori în mine însămi şi că dobândisem între timp nebunia necesară unei astfel de călătorii, al cărui sens s-a lăsat mult timp aşteptat şi pe care l-am descoperit recent, într-un alt popas făcut voluntar în propria-mi conştiinţă.

Am plecat cu sufletul copleşit de un amestec de trăiri contradictorii, într-o noapte târzie de toamnă, lăsând în urmă lacrimi ascunse în priviri nevinovate şi suflete sfâşiate de neputinţă. Avusesem o vară întreagă la dispoziţie ca să descopăr dacă acela era sensul zbuciumului meu din ultimii ani. O vară minunată, în care alte vise şi alte promisiuni de tărâmuri fermecate m-au ademenit cu inocenţa lor purificatoare. Oricui i-aş fi mărturisit ce simt şi de ce plec, nu ar fi înţeles. De asta poate că nici nu m-am încumetat să o fac. Am lăsat pe fiecare dintre cei din jur să creadă ce vrea, păstrând pentru mine agonia sfâşietoare a privirilor nedumerite care mi-au însoţit hotărârea de a pleca atât de departe, fără o ţintă precisă. Am avut de mii de ori impulsul de a renunţa, însă mereu ceva a fost mai puternic decât propria-mi voinţă... acel ceva pe care-l simţeam îngropat adânc în mine şi căutând cu disperare să supravieţuiască oricărei frici. Din clipa în care am simţit scrâşnetul roţilor de autocar în timpane, am avut sentimentul că undeva, departe, în alte lumi, s-au cutremurat nori şi a început să plouă molcom, cu lacrimi de vise pe cale să se împlinească. Am încercat în zadar să-mi adun gândurile în cele două zile istovitoare, cât am călătorit spre tărâmul devenirii mele personale. Şi oricât de mult m-am străduit să imprim lucrurilor o doză de pragmatism necesar unei astfel de călătorii care se petrecea aievea, nu am reuşit.

Era prima dată când treceam dincolo de graniţele ţării şi asta se petrecea într-o vreme când România mai avea încă de trecut câteva examene importante pentru ca Europa să-şi deschidă definitiv porţile. Cât timp am călătorit încă prin ţară, am încercat în zadar să-mi fac planuri de viitor. Ştiam că acolo, departe, nu mă aştepta decât promisiunea acelei la vie en rose, cu care, din fericire, nu mă amăgisem niciodată. Nu, nu acesta era scopul călătoriei mele, nu mă atrăsese niciodată în trecut, la fel cum nici acum nu mă atrage mirajul vieţii occidentale, cu speranţa lui într-o viaţă îmbelşugată, lipsită de griji şi de o mulţime de lucruri urâte cu care în ţara din care veneam mă obişnuisem să mă confrunt zilnic. Nu puteam încă să-mi creionez în tuşe sigure aşteptările de la tărâmul magic spre care mă îndreptam în ritmul ameţitor al autostrăzilor, dar, din clipa în care am trecut frontiera am avut în permanenţă sentimentul că nebunia în mijlocul căreia mă aruncasem era una dintre experienţele esenţiale ale vieţii mele. Şi intuiţia nu m-a înşelat...

Am ajuns în oraşul inundat de lumină în miez de noapte. Îmi amintesc şi acum golul imens din stomac pe care l-am avut din clipa în care roţile autocarului au scrâşnit surd, obosite după atâţia kilometri de goană nebună prin Europa. Într-o autogară aglomerată, undeva la marginea oraşului, pe lâgă Porte de Bagnolet, am făcut primul pas în odiseea mea pariziană. Da... Parisul, deposedat de toate clişeele sale turistice şi de tot romantismul desuet pe care literatura i l-a asociat de-a lungul vremii, de toate miturile şi de toate fantasmele căutătorilor de comori intelectuale, de tot snobismul şi de toată nebunia haosului unei capitale mereu en vogue, Parisul, în toată splendoarea în care îl învăluisem eu în fanteziile adolescenţei mele era acolo, sub paşii mei tremurând de o emoţie necunoscută. Şi a fost timp de 13 zile, în care am avut mai mult ca oricând până atunci sentimentul că trăiesc un vis pe care îl mai visasem cândva, demult, într-o altă viaţă, dintr-un univers paralel.

Parisul sub razele Lunii...

M-am rătăcit ore în şir pe străzi care-mi păreau atât de cunoscute, cu toate că le vedeam pentru prima dată, mi-am abandonat întreaga fiinţă mirajului parizian care m-a fermecat din clipa în care am simţit suflul clocotitor al oraşului. Am alergat nebuneşte în toate direcţiile, încercând să-mi astâmpăr foamea de vis pur trăit aievea. Luvrul cu ale sale imense culoare mustind de istorie, Sena mărginită de misterioşii bouquinistes de Paris pe care-i văzusem în fotografii imaginare printre rândurile atâtor romane, Les Tuilleries cu formele lor perfecte, Luxembourg-ul pictat în culori sublime de toamna care abia se instalase, Turnul Eiffel, imens, din oţel rece constrastând ziua cu arhitectura pitorească a clădirilor, dar transformându-se într-o feerie înstelată odată cu lăsarea nopţii, la butte de Monmarte străjuită sublim de mistica Sacré-Coeur care domină cu formele-i albe furnicarul nebun ce mişună în permanenţă pe străduţele înguste pe care artiştii de odinioară îşi eternizau muzele. În goana aceasta nebună, în care încercam din răsputeri să nu-mi scape nimic din ceea ce mi-ar fi putut aduce în suflet fărâme de fericire, m-am rătăcit într-una din zile într-o cafenea din Montmartre. Şi acolo, în acordurile clare ale unui pian vechi, desprinse de forfota nebună de afară, m-am întrebat pentru prima dată dacă aceea era într-adevăr lumea la care visasem, dacă nu cumva mirajul parizian era doar o fata morgana care avea să-mi stoarcă sufletul de tot ce aveam mai bun în el fără să-mi dea nimic în schimb. Nu, nu avea cum să fie aşa, dar tristeţea a pus stăpânire iremediabil pe întreaga mea fiinţă. Lipsea ceva din tot peisajul acela de vis. Nu ştiam ce anume, dar simţeam în adâncul sufletului că, într-un fel pe care nu îl înţelegeam, călătoria nu se sfârşise. L-am înţeles abia în seara în care, după ore de aşteptare obositoare, am urcat în turn, ca să-mi privesc tărâmul de la înălţimea visurilor mele. M-au călăuzit un Soare pătimaş, pierdut în flăcările amurgului care tocmai se sfârşea şi o Lună imensă, ivită pe cer în clipa în care, deodată, s-a făcut lumină jos – clipa unei revelaţii sublime, în care am ştiut că nu voi rămâne acolo, cel puţin nu atunci, dar că avea să mă reîntorc mereu în boema mea pariziană, până în clipa în care voi găsi ceva-ul care lipsea. Ştiu, e o nebunie... dar una atât de frumoasă...

Am părăsit Parisul cu gândul acesta al revenirii într-un alt timp al fiinţei mele, când lucrurile se vor fi aşezat în sufletul meu în locuri în care începusem să le conturez deja spaţiul. Lăsasem acasă, la celălalt capăt al lumii, suflete de care sufletul meu este iremediabil legat şi asta umbrise dintru început călătoria mea iniţiatică. Parisul nu putea suplini absenţa lor, orcât de mare ar fi fost nebunia, oricât de mult mi-aş fi dorit eu să-mi trăiesc până la capăt visul. N-am regretat nimic, nicio clipă şi am păstrat mereu în minte gândul că aşa a trebuit să se întâmple. Mi-am promis însă atunci că voi repeta mereu călătoria, până în clipa în care voi descoperi ce anume lipseşte pentru ca mirajul să fie perfect.

Un cer de stele dedesubt... (după 6 ani...)
Am revenit peste ani, într-un alt vis parizian, cu aceeaşi emoţie şi cu aceeaşi dorinţă nebună de a mă rătăci pe străzi niciodată văzute înainte. Contextul era acum altul, unul mult mai favorabil, şi poate că de aceea am crezut, infinit mai mult decât prima dată, că voi descoperi sensul atracţiei mele faţă de Paris. Şi, oricât de perimată ar fi ideea de a-ţi petrece în atmosfera pariziană luna de miere, mă încăpăţânez să mai cred că romantismul unei astfel de călătorii există încă în vremurile haotice în care trăim. A doua mea călătorie la Paris m-a transformat într-un călător metodic, organizat, hoinărind ore în şir cu harta în mână şi încercând să recupereze din mers ceea ce ratase în prima escapadă pariziană. Timp de o săptămână mi-am umplut sufletul de aerul acela despre care nu bănuisem că-mi lipsise atât de mult. Am bătut pieţele în lung şi-n lat, am poposit minute în şir pe podurile arcuite peste râul bătrân, m-am rătăcit prin târguri de vechituri şi pe străzi neumblate, cu dorinţa nestăvilită de a descoperi ceea ce-mi scăpase prima oară. Nu aveam pretenţia de a vedea totul. Cine crede că poate să simtă Parisul cu toată istoria şi cu toată cultura lui în câteva zile, cu siguranţă nu ştie ce vorbeşte... Dar nu, nu îmi propusesem asta. De fapt, nu îmi propusesem nimic de data aceasta. Întoarcerea mea la Paris, împreună cu fiinţa căreia îi încredinţasem sufletul meu încercat de atâtea experienţe bizare, s-a petrecut, cred, în cel mai firesc mod. A fost cumva în firea lucrurilor să se întâmple aşa. Doar că... din nou, acolo sus, în turn, am retrăit deziluzia care mă copleşise cu ani în urmă. Acum nu mai era nici Soarele şi nici Luna, care să-mi călăuzească gândurile împrăştiate. Erau însă două ceruri înstelate – unul deasupra şi unul dedesubt... şi între ele eu, în singurătatea fiinţei mele, încercând să înţeleg de ce mă aflu acolo. N-am poposit prea mult în întrebări retorice. Ştiam cumva că răspunsurile se află în altă parte şi că va trebui să fac o altă călătoriecătre mine însămi ca dezleg misterul mirajului parizian, la fel cum ştiam că s-ar putea să amân o viaţa întreagă momentul dezlegării.

Şi în amânarea aceasta perpetuă, am revenit iar şi iar pe tărâmul făgăduinţei de fericire eternă, în reverii bizare, ivite uneori în aburi de cafea, în dimineţi de primăvară, alteori în vise nocturne, izvorâte din dorinţe refulate în subconştient. Refac în minte harta sentimentală a boemei pariziene ori de câte ori le citesc elevilor mei fragmentele din jurnalul lui Liviu Rebreanu în care scriitorul relata cu atâta frenezie aventura sa pariziană, ori de câte ori le predau simbolismul sau romantismul şi le prilejuiesc întâlniri cu Baudelaire, cu Rimbaud, Verlaine, Hugo sau Lamartine. Încerc să păstrez mereu doza aceea de detaşare necesară pe care o presupune inevitabil distanţa de la catedră la bănci. Uneori însă mi se umple sufletul de bucurie, când, cuprinsă de euforia pariziană, îmi văd sclipirea din suflet reflectată în privirile lor curioase, captivate de tărâmul magic ascuns în sufletul meu.

Magia acoperită de ceaţă...  (a treia călătorie)

Am revenit de atunci la Paris şi aievea, într-o a treia călătorie. De data aceasta scopul era însă prea îndepărtat de experienţele anterioare. Am revăzut tărâmul magic de curând, într-o călătorie al cărei scop pragmatic ar fi trebuit să mă împiedice să mai visez, dar faptul că revederea s-a petrecut alături de oameni pentru care mirajul abia începuse, mi-a reactivat nostalgia pe care o credeam uitată departe, în timp. Am urcat din nou în turn, ca de fiecare dată... doar că acum ploua. Luna, Soarele, stelele de sus şi de jos dispăruseră în neant, într-o ceaţă groasă, în care mi-am simţit sugrumate vise de-o viaţă, împrăştiate haotic peste tot pe unde am crezut că se ascunde fericirea. Trecuse de miezul nopţii când am coborât din turn... Şi-n liniştea paşilor risipiţi prin ploaia măruntă am poposit în piaţa Trocadero, încercând să desluşesc cuvintele săpate adânc în zidurile imense ale Palatului... „Tout homme crée sans le savoir / comme il respire…” Mi s-a părut pentru o clipă că aud undeva, în depărtare, acordurile Boemei lui Aznavour... On étais jeunes, on étais fous... M-am simţit deodată bătrână, într-un fel pe care puţini oameni l-ar înţelege, copleşită de Timp şi de curgerea lui monotonă, de toate tristeţile şi de toate fericirile pe care le trăisem în toţi aceşti ani de căutări. M-am trezit întrebându-mă din senin care e sensul... sensul călătoriilor mele la Paris, al dorinţei mele perpetue de a reveni mereu şi mereu, dar de a nu rămâne niciodată... Care este sensul acestei eterne reîntoarceri în spaţiul mistic al atemporalei boeme pariziene?

Singurătate... în Jardin du Luxembourg
Este întrebarea al cărei ecou îl simt încă, uneori, în dimineţi singuratice, alungate de vârtejul cotidian şi al cărei răspuns se lasă aşteptat, dar se întrevede undeva departe, în lumini ce încă nu s-au stins, ori de câte ori provocări ca aceasta (pentru care ar trebui să mulţumesc cuiva, deoarece acum, când scriu rândurile acestea, retrăiesc clipe uitate...) sau vise frumoase pe care fiinţe ca şi mine le visează în alte călătorii legendare se ivesc în peisajul cotidian. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când, asemeni unui călător ostenit, mi se pare că am ajuns la finalul călătoriei, realizez brusc că ea, de fapt, abia a început. Şi poate că de aceea, aştept cu aceeaşi emoţie ca prima dată, să revăd Parisul... iar şi iar... 

Boema mea pariziană...(un tablou, pe malul Senei)