redirect

duminică, 14 septembrie 2014

O jumătate de duminică la Anvers

Bruxelles. Dimineaţă. Nori. Vânt. Stare deprimantă. Somn... reloaded. Cam aşa a început dimineaţa mea de azi în prima variantă. A doua, cu ceva îmbunătăţiri de decor, m-a făcut să-mi reamintesc că nu am am prea multe zile de stat aici şi că ar trebui să profit de timpul liber pe care îl mai am. Raza de soare furişată printre frunzele plopilor care se încăpăţânează să rămână verzi mi-a resuscitat entuziasmul leneş în această duminică de toamnă belgiană.

Anvers fusese trecut pe lista mea de curiozităţi încă de săptămâna trecută, însă după experienţa oximoronică de ieri Leuven – Liège, mă simt extenuată, iar gândul unui posibil eşec, fie el şi din cauza vremii, mă descurajează teribil. Îmi amintesc însă în mod subit raţionamentul de ieri, diferenţele dintre Flandra şi Valonia, şi-mi recapăt o oarecare nădejde că o vizită la Anvers nu are cum să fie ceva care să dezamăgească. Mă mobilizez greu, dar într-un fel îmi prieşte, pentru că între timp cenuşiul monoton, tipic dimineţilor la Bruxelles devine mai uman şi mai uşor de suportat, prin mijlocirea unui soi de lumină difuză pe care o intuiesc dincolo de perdeaua de nori. Plec, aşadar, spre Anvers în jurul prânzului, însă ştiu că drumul nu durează mai mult de 40 de minute, aşa că nu-mi fac griji în privinţa timpului pe care îl voi avea la dispoziţie pentru descoperirea metropolei.

Anvers, de fapt Antwerpen, cum am auzit şi am văzut scris întreaga zi în jurul meu, este unul dintre cele mai mari oraşe ale Belgiei, al doilea după Bruxelles, din câte am citit, considerat a fi capital neoficială a Flandrei. Oraş portuar, cu un port imens, al doilea ca mărime după Rotterdam, oraş al diamantelor şi al modei, oraş încărcat de istorie şi de cultură, Anversul îşi cucereşte vizitatorii de la primii paşi pe care aceştia îi fac în splendida metropolă. Gara centrală este primul obiectiv pe lista oricărui turist, având o arhitectură impresionantă ce rezistă urmelor lăsate de timp, care nu i-au afectat cu nimic frumuseţea. Cobor, aşadar, în Gara Centrală lucrând încă la entuziasm, care mi se accentuează brusc cu fiecare rând de scări rulante pe care îl urc. Un birou de informaţii pentru turişti este plasat chiar în holul gării, aşa că ziua mea începe să se lumineze. În plus, domnul de la ghişeu este foarte drăguţ, explică fiecărui turist în parte ceea ce vrea să ştie şi oferă informaţii suplimentare despre cum poate fi transformată vizita la Anvers în ceva de neuitat. Îmi oferă şi mie informaţiile de care am nevoie şi cum nu mi-am propus nimic în mod special, în afară de vizitarea casei lui Rubens, îmi recomandă o plimbare prin zona veche a oraşului şi îmi sugerează să nu ratez clădirea Museum aan de Stroom (Muzeul de pe cursul apei… într-o traducere foarte liberă), o clădire nouă, inaugurată în 2011, de unde se poate admira panorama oraşului.

Pornesc, aşadar, cu harta în mână, ca de obicei, către casa lui Rubens. Nu apuc să ies însă din clădirea gării şi privirea îmi este inevitabil atrasă de zecile de vitrine cu diamante, amplasate parcă strategic pe strada din faţa gării. Mii de pietricele colorate, montate în bijuterii fine, care îţi acaparează privirea, îşi aşteaptă cumpărătorii iubitori de lux şi de pietre preţioase. Trec apoi mai departe, cu privirea absorbită de arhitectura impresionantă a clădirilor de pe De Kayserley, apoi de pe Meir. În mod bizar, aglomeraţia de pe bulevarde nu este deloc obositoare. Oamenii zâmbesc, se bucură de soarele care face deliciul după-amiezei de duminică. Pluteşte peste tot o forfortă plăcută, de toamnă abia instalată peste un oraş în care turiştii par parcă desprinşi dintr-o altă lume, în care stresul şi zgomotul cotidian nu există. În scurt timp ajung la casa lui Rubens, un loc fantastic, în care odată intrat te desprinzi complet de agitaţia străzilor. Casa în care pictorul a locuit o bună parte din viaţă este amplasată destul de central, undeva în apropierea bulevardului Meir. Din exterior nu atrage privirile decât prin arhitectura veche şi prin imaginea grădinii pe care turiştii o pot zări prin poarta deschisă, străjuită de paznici. Dincolo de această poartă se află însă un adevărat rai. Felul în care e amenajată casa, modul în care sunt amplasate picturile, traseul gândit special pentru turişti, cu popasul final în grădina reşedinţei, precedat de momente sublime petrecute în sala cu capodoperele maestrului, totul, absolut totul în locul acesta este fantastic. Nu am crezut vreodată până acum că o casă memorială poate emoţiona atât de intens. Dar despre Rubens voi povesti într-un alt articol, pentru că vizita aceasta rămâne momentul meu de suflet la Anvers…
Gara din Anvers

Am petrecut mai bine de o oră acasă la Rubens, apoi, m-am pierdut din nou în mulţime, printre sutele de turişti fascinaţi la rândul lor de Anvers, în atmosfera plăcută, peste care pluteşte sunetul muzicii. Doi tineri entuziaşti cântă în stradă. Unul la chitară, celălalt la pian. Zâmbetul lor şi privirile calde îmi însoţesc paşii spre Piaţa Mare a oraşului unde se înalţă maiestuoase clădiri de o frumuseţe rară. Trec pe lângă somptuoasa catedrală gotică, în care alte picturi ale maestrului Rubens şi ale altor pictori flamanzi încântă privirile avide de frumos. Din păcate nu o pot vizita pentru că duminica se închide la ora 16. Ajung apoi în piaţă, unde atracţia principală este Stadhuis, imensa clădire împodobită cu steaguri, mărturie vie a Renaşterii, înscrisă pe lista obiectivelor de patrimoniu UNESCO, înconjurată de alte clădiri monumentale, fiecare purtând amprenta propriei istorii şi adăpostind comori arhitecturale şi capodopere ale pictorilor renascentişti. Mă îndrept cu paşi lenţi spre Het Steen, ce străjuieşte faleza, mărturie a vechilor fortificaţii ale oraşului. Îmi atrag atenţia numeroasele panouri ce promovează jocurile paralimpice care au loc în acest an la Anvers şi a căror deschidere este chiar astăzi. Mă întâlnesc cu câteva grupuri de sportivi, majoritatea foarte tineri, copii sau adolescenţi, mulţi dintre ei cu sindrom Down după înfăţişare, dar cu o veselie uimitoare pe chipuri şi cu o mândrie frumoasă, care te copleşeşte. Trec apoi pe lângă flacăra olimpică, amplasată undeva în apropiere de Het Steen şi mă îndrept încet spre port.

Anvers... de sus
Plimbarea pe faleza din Anvers mi-a redeşteptat în minte tot felul de frânturi de amintiri cu faleze, de peste tot de pe unde am mai făcut astfel de plimbări. Am mers pe partea mai puţin circulată, lăsând în urmă zgomotul mulţimii şi meditând la ale mele până când m-am apropiat, fără să-mi dau seama, de muzeul recomandat de către domnul de la oficiul de turism pentru panorama Anversului. Imaginea zecilor de iahturi din mijlocul cărora pare că se înalţă imensa clădire de o culoare nedefinită (roşu-cărămiziu-maro interupt simetric de pereti de sticlă ondulaţi) contrastează cu arhitectura vechiului Anvers, însă trecerea de la un peisaj la altul se face fără să apuci să-ţi dai seama. Admir Anversul de sus, de la etajul 10. E la fel de fascinant, acelaşi amestec plăcut de vechi şi nou peste care soarele îşi aşterne lent razele după-amiezei de septembrie. E frumos şi-mi dă un sentiment uimitor de linişte toată această privelişte captivantă care mi se deschide în faţa ochilor.

Turnul catedralei...
Nu ştiu când au trecut mai bine de patru ore de când hoinăresc pe cheiuri şi printre clădiri încărcate de istorie şi de frumuseţe. Fac drumul înapoi spre gară pe un alt traseu care mă duce mai întâi tot prin Grote Markt, unde-mi găsesc răgazul să rememorez splendorile zilei în aroma inconfundabilă a berii cu cireşe, Made in Belgium. Aflu amuzată, dintr-un test simpatic făcut pe Facebook, că viaţa mea ar fi un film regizat de Woody Allen şi-mi spun că nu e chiar atât de rău… m-aş fi îngrozit dacă-mi ieşea că e un film al lui Daneliuc, cunoscătorii ştiu de ce… Răgazul se termină însă şi îmi reiau drumul spre gară care de la un moment dat încolo coincide cu cel pe care am trecut la prânz. Peisajul e acelaşi, atmosfera schimbată. Linişte peste tot, iar în obscuritatea amurgului clădirile îmi par reci, fără viaţă, altfel faţă de atmosfera de peste zi. Ajung în cele din urmă în faţa gării, unde strălucirea diamantelor, peste care negustorii au tras obloanele, este înlocuită de cea a imensului carusel  ce le oferă doritorilor şansa de a vedea Anversul de sus, noaptea. M-ar fi tentat şi pe mine o astfel de încercare, însă e deja târziu şi, făcând în minte un calcul simplu, îmi dau seama că trebuie să mă urc în primul tren dacă vreau să-mi văd minunile în seara asta. Rămân însă cu miracolul acestei jumătăţi de zi al cărui efect îl depăşeşte cu siguranţă pe acela al unui sejur întreg în vreo altă parte a lumii. Voi reveni, cu siguranţă, la Antwerpen ca să îmi bucur sufletul cu celelalte lucruri frumoase, pe care astăzi nu am apucat să le văd.