Retro și nu prea, dar 100% bio… (sau organic?!)

Pe lângă canicula înfiorătoare, azi am avut o experiență nu tocmai plăcută, despre care încă mă gândesc dacă are sau nu rost să irosesc cuvinte aici. Acum că m-am ascuns la răcoare și îmi savurez în liniște cafeaua cu lapte fără niciun ingredient bio, mai că-mi vine s-o las baltă și să nu mai agit spiritele degeaba. Totuși, am rămas datoare cu o explicație subiectivă pentru postarea de pe Facebook de acum câteva ore. Așa că îmi exprim aici trăirile banale avute azi într-un loc despre care auzisem numai de bine. E drept, acum o fac un pic mai rațional, căci, deh, răcoarea e de partea mea. Totuși, o spun de la început: nu mi-a plăcut deloc la Cuib (căci despre acest loc este vorba). Pentru cine nu știe, Cuib e o... (hai să nu folosesc cuvinte mai puțin poetice)... e un fel de cafenea – restaurant, cu terasă, situată undeva în zona Fundație, mai jos de Coriolan. Am trecut de multe ori pe lângă locul cu pricina și, trebuie să recunosc, m-a ademenit de fiecare dată bicicleta în stil retro parcată la intrare pe post de decor. Nu am găsit însă momentul potrivit pentru a intra în curte. Până azi...

(in)estetica urâtului cotidian

Mă gândesc de ceva vreme să scriu și despre lucruri urâte... De obicei, în puținele rânduri în care aleg să fac asta, îmi transform frustrarea produsă de urâțenie în mici ironii pe care unii le digeră, iar alții se fac că nu le înțeleg sau preferă să le ignore. Ironia nu este totuși suficientă pentru a transforma urâtul în frumos și uneori, dincolo de încăpățânarea mea de a vedea binele și frumosul ascunse în tot ce ne înconjoară trebuie să recunosc că mă întristează teribil urâțenia ce pune adesea stăpânire pe oameni, pe locuri, pe... te miri ce. Și ceea ce mă întristează și mai tare este lipsa de reacție la urâțenie; blazarea care ne face să ignorăm urâțenia și, mai mult, asumarea umilă a unei condiții de ființe neputincioase, incapabile uneori să își conștientizeze puterea de a schimba lumea. Și chiar dacă ceea ce ochiul meu critic înregistrează involuntar, sufletul meu iubitor de frumos respinge, iar mintea mea călită în tot felul de experiențe raționale transformă în ironie și sarcasm nu poate fi schimbat așa, cu una cu două, instinctul îmi spune că în cele din urmă schimbarea se va produce. E în firea mea să fiu optimistă și să sper că ceea ce metaforic includ în această (in)estetică a urâtului se va supune în cele din urmă unei legi nescrise a firii... aceeași care face ca în basme binele și frumosul să izbândească mereu... 

Crochiu urban duminical cu inconfundabile tușe autohtone

Copoul vara – tablou în continuă metamorfoză, de la explozia primelor zile caniculare, cu forfortă de sărbătoare în pas de Gaudeamus, la aroma amețitor de tandră a teilor ce încă supraviețuiesc europenizării prost înțelese de către unii, de la culori vii modelate în lut de pretutindeni, la amorțeala ce cuprinde lent aleile parcului, amestecată parcă atât de omogen cu canicula ucigătoare, ruptă zgomotos uneori de șuierul vreunui tramvai ce urcă alene dealul, așteptând parcă să vină mai repede o altă toamnă cu forfotă nouă și râsete ștrengare pe aceleași vechi alei bătute de soare și ploi...

Curs valutar total aerian

N-am plănuit să-mi încep seria postărilor despre cele câteva zile splendide petrecute pe Coasta de Azur cu astfel de rânduri ușor acide, pe care nu mă pot totuși abține să nu le scriu. Socoteala de pe malul mării nu-i însă totuna cu cea din avion. Mai ales dacă avionul se îndreaptă spre meleaguri mioritice. Și nu, nu e de la faptul că după o săptămână pe Riviera Franceză am căpătat cine ce știe ce fițe tipice pentru unii sau alții care au impresia că e suficient să te plimbi prin Europa ca să te consideri european, și nici de la faptul că mă oftică ideea că ne întoarcem în România noastră dragă, care mai are încă multe de recuperat în destule privințe. Nu, nici vorbă… de fapt și de drept, a fost o săptămână superbă, dar abia aștept să ajung acasă, pentru că mi-e tare tare dor de minunile mele dragi.

Apus cu parfum de tei

Îmi dau seama că plănuiesc de mult timp să transform în cuvinte, atât cât îmi stă în putință, gânduri izvorâte din frumusețea locurilor și a oamenilor care mă înconjoară, la propriu, aici, în orașul acesta de care mă leagă atâtea și în care mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață. Ca multe altele pe care le plănuiesc în fiecare dimineață când prelungesc cât pot de mult ritualul nespus al cafelei, intenția aceasta cu aer nostalgic este mereu amânată și lăsată să prindă pânze de păianjen virtuale, pentru simplul fapt că lupta mea cu timpul pare să capete, pe zi ce trece, dimensiuni ireale, ce-mi dau mereu bătaie de cap. Uneori însă am clipe de revelație în care pur și simplu refuz să-mi mai bat capul, uite așa, ca să-i fac în ciudă timpului. E drept că de obici momentele acestea vin pe un fond de oboseală cumplită, care îmi anihilează complet neuronii și dorința de a mă bucura de orice, însă sunt și momente, ca cele de aseară, în care mi se întâmplă să trăiesc din senin bucurii ale unei suspendări temporale... în care singurul lucru care contează este frumusețea clipei, prelungită dincolo de limitele realității, în trăiri unice.

3 ani

E mult? E puțin? Nu știu... Nu-mi plac, în tot cazul, statisticile. Mi-a trecut prin minte acum câteva zile că s-a scurs totuși destul de mult timp de când  dau drumul cuvintelor să zburde nestingherite aici, în spațiul acesta pe care l-am numit cândva simplu și fără prea multe complicații estetice inutile: FASCINAȚIE. Am rătăcit o vreme printre rânduri scrise în diferite momente ale existenței mele din acești ani și, brusc, m-au năpădit trăiri pre care le credeam transformate deja în fum de amintire, ascunse în cutiuțe frumos aranjate pe rafturile sufletului, așteptând alte vremuri pentru a fi deschise.

Cine se scoală de dimineață, la Happy Moves ajunge

Inițial mi-am propus să scriu despre periplul meu prin București de weekendul trecut într-un text ceva mai lung, căci am ce povesti, și textul este încă în stand by, datorită (sau mai degrabă din cauza) misiunii hiperintelectualizate pe care o am zilele acestea, aceea de a evalua teze de bacalaureat. Însă în după-amiaza asta, dintr-o nevoie acută de a face altceva, cauzată tot de evaluarea cu pricina, am decis să scriu și separat câteva rânduri despre fiecare dintre experiențele avute în capitală, măcar așa, ca să mă asigur că nu uit să scriu românește după câte mi-au văzut ochii azi.