redirect

vineri, 10 mai 2013

Beatitudine


Caut uneori ceva fără nume în scurgerea inegală a zilelor şi refuz aproape involuntar să mă întreb dacă nu cumva am găsit demult ceea ce căutam. Instinct primitiv de autoconservare sau poate mai degrabă voluptatea de a trăi continuu într-un paradox al regăsirilor periodice în cele mai neaşteptate circumstanţe în mijlocul cărora mă aflu cu sau fără voia mea. Bunăoară azi...


...credeam că ziua e pe sfârşite, că nimic nu are cum să se întâmple altfel. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu credeam nimic. Mergeam pe trotuar... în virtutea unei calme inerţii care-mi creează un fel de confort al rutinei cotidiene îndărătul căreia îmi e atât de uşor să-mi flutur gânduri şi emoţii al căror singur martor sunt doar eu. Traversarea străzii, spre parc, a devenit un gest la fel de banal ca spălatul pe mâini – e ca şi cum mi-aş spăla sufletul de impurităţi pragmatice inevitabile de care îmi place să cred că mă descotorosesc atunci când trec dincolo de poarta imensă, cu gratii prăfuite sub care se ascund pete vechi de rugină, mărturii tăcute ale unor anotimpuri trecute. Uneori mi se face dor... de ceva-ul fără nume...

Scăldat în lumină blândă, de primăvară târzie, parcul e încă îmbrăcat într-o linişte fragilă dar care se risipeşte imperceptibil într-o forfotă ce se instalează treptat, odată cu amurgul. Note de pian împrăştie razele peste petale imense, muiate-n purpura unui apus fabulos care mai are de aşteptat preţ de câteva ceasuri. O voce nedesluşită recită calm şi monoton versuri de Gellu Naum, din care aud doar frânturi esenţiale... „Să revenim la frumoasele noastre deprinderi... sub cerul intuiţional...astfel ne-am putea regăsi... în lumea foşnitoare de sub noi...”. Am aşa o poftă nebună să simt iarbă sub tălpile goale şi să ascult pianul acela clocotitor cu ochii închişi, în bătaia razelor. Dar minimul de conformism care-mi guvernează totuşi paşii haotici mă opreşte să dau curs instinctului meu de fiinţă ce tâjeşte după bucurii simple. Deşi, în fond...cine m-ar putea opri? Mă limitez în cele din urmă să urmăresc cu privirea bucuria inocentă a minunii mici care aleargă prin iarba de sub teiul bătrân, spre disperarea fiinţei care se preface că-mi înţelege reveria subită, îngăduindu-mi desfătarea aceasta suavă de după-amiază de mai...

Lumină lină îmi pictează pe retină un pastel primăvăratic... sunete moi îmi apasă timpanul în mângâieri indecise de cântec... E atâta verde în jur, în zeci de nuanţe pe care ochiul le distinge miraculos. Simt sub palme pământul călduţ, înţesat de fire subţiri de iarbă nouă ce-mi gâdilă degetele amorţite de un fel de furnicături pe care le simt până-n tălpile doritoare de rouă... Placa mică de marmură reflectă ascuţit o rază rătăcită sub tei, proiectată parcă anume în foişorul pustiu şi tulburată pentru câteva clipe de un zbor lin de porumbei cenuşii. Îi urmăresc cu privirea în dansul lor lent peste arbuştii ce împrejmuiesc obeliscul şi-mi trec prin minte vise de copil niciodată împlinite, a căror umbră mă întunecă uneori, în dimineţile ploioase. Apoi îmi întorc privirea, într-o încercare inutilă de a găsi un punct de sprijin pentru o boabă de lacrimă care-mi rămâne agăţată de gene. Îl găsesc la timp, în ochii mari, negri, care mă caută instinctiv în goana biciletei roz, dar n-apuc să opresc lacrima topită în zâmbetul larg pe care-l zăresc prin puful de păpădie ce i se prinde în buclele dezordonate, lăsând apoi în urma bicicletei un fel de dâră magică, ca-n genericul acela de la Disney, cu licurici zburători – „Uiteeee mamiiii!” – râde, suflând mereu puf de păpădie cu o poftă nebună de joacă. Minunea mică e fascinată de puful magic pe care-l atinge pentru prima dată cu mânuţele-i albe, radiind o fericire inocenta. Îi privesc de departe pe toţi trei suflând puf de păpădie în bătaia razelor estompate de înserarea care se prevede printre crengile clocotind de atâta verde. Şi am sentimentul că timpul încremeneşte aşa, deodată, într-o clipă de inocentă beatitudine, ascunsă-n parfumul tainic al florilor de tei încă nedeschise simţurilor. Cât de simplă şi de firească poate fi fericirea!

Râsete de copii, frânturi de conversaţii banale, scrâşnet de trotinete pe asfaltul încă încins, sonerii stridente de telefoane mobile, toate se amestecă într-un vacarm ce rămâne în urmă pe măsură ce ne îndreptăm spre ieşirea din parc. Zgomotul obositor pare rupt dintr-o altă lume, cu toate că a înlocuit de ceva vreme forfota plăcută de după-amiază. Şi peste el, undeva, departe, răsună încă note de pian (o fi Chopin?) şi cuvinte ce-mi pecetluiesc în suflet clipa de inocentă beatitudine trăită azi în inima Copoului... „E necesar să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă... În plus va trebui să ne gândim la tot ce am uitat restituind astfel strălucitoarea tăcere care se cuvine... şi fiecare dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vârsta unei poetice dimensiuni indiferente care se anulează de la sine şi ne părăseşte încetul cu încetul pe măsura unei adânci uitări...” (Gellu Naum)