redirect

marți, 28 mai 2013

Teatrul şi viaţa… replici dintr-un dialog inefabil

În viaţă suntem, uneori, simpli spectatori… de cele mai multe ori ne jucăm însă propriul rol, pe o scenă invizibilă, fără să ne pese dacă sala este sau nu plină. O facem oricum, în virtutea unei inerţii care nu are nimic de-a face cu arta. Şi tocmai de aceea avem nevoie poate, din când în când, de astfel de evadări, în care să schimbăm rolurile cu oameni – actori – care ştiu să se prefacă mai bine decât noi şi care ne ajută, fără să ştie, să ne regăsim…

Scriam aceste rânduri, printre mai multe gânduri aşternute pe tastatură cu ceva vreme în urmă, după o seară memorabilă, petrecută în compania Maiei Morgenstern, la Teatrul Naţional din Iaşi. Le reiau acum, nu din cine ştie ce vanitate scriitoricească şi nici pentru că le consider demne de reţinut, ci doar pentru că provocarea de scrie despre această artă-miracol care este Teatrul, prilejuită de lectura unui scurt istoric al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (aflat la a XX-a ediţie, care se va desfăşura între 7 - 16 iunie 2013), m-a făcut să retrăiesc în memorie câteva experienţe spirituale prilejuite de-a lungul timpului de întâlnirile mele cu Teatrul.

Am fost întotdeauna un spectator simplu, care intră cu emoţie în sală, păşind cu smerenia cuvenită spre scaunul în care, aşezat pentru câteva ore, se rupe de lumea din afară, cufundându-se apoi fascinat în alte lumi ce prind viaţă pe scenă, de îndată ce sunetul magic al gongului îşi varsă ecoul peste sala imensă, cufundată lent în întunericul feeric de dinainte ridicarea cortinei. Cred că simplitatea aceasta cu care îmi îmbrac sufletul ori de câte ori văd un specatacol de teatru este, într-un fel, o defulare a trăirilor pe care mi le prilejuia cândva literatura. Dragostea mea faţă de teatru şi euforia aproape inexplicabilă ce-mi invadează fiinţă atunci când evadez din cotidian pentru câteva ore, reprezintă, cred, un fel de compensare a faptului că literatura nu o mai pot citi de multă vreme cu ochiul inocent al lectorului neîngrădit de prejudecăţi profesionale. Din cauza asta mă feresc întotdeauna de a citi dinainte textul dramatic al unui spectacol pe care urmează să îl văd. Dar asta e o altă poveste, care nu are de-a face nici cu dragostea faţă de teatru şi nici cu dependenţa de literatură, ci doar cu slăbiciunile mele omeneşti manifestate uneori în trăiri exacerbate”... sintagmă ce mă duce involuntar cu gândul la una dintre experienţele unice trăite cu câţiva ani în urmă, într-o sală de teatru, când l-am văzut jucând pe maestrul Radu Beligan în Egoistul lui Jean Anouilh. Este de-a dreptul uluitor cum poate uneori prezenţa unui om pe o scenă să-ţi facă sufletul să vibreze atât de intens, încât să simţi cum tu însuţi devii parte a frumuseţii pure, izvorâte dintr-un dialog inefabil, ale cărui replici nu se scriu cu cuvinte, ci cu trăiri sublime. Poate părea absurd sau pueril, dar atunci când l-am auzit pe marele om rostind cu atâta căldură un adevăr pe care, în fond, cu toţii îl purtăm în noi, mi-au dat lacrimile: „Sufletul este cel mai fragil şi se sparge cel mai uşor...”

Azi l-am revăzut pe Radu Beligan într-o înregistrare mai veche a emisiunii Eugeniei Vodă şi, cu o bucurie imensă, am retrăit în minte clipa aceea de graţie în care am simţit că teatrul e mai mult decât evadare din cotidian, că e o experienţă de care avem nevoie pentru a ne redescoperi periodic puritatea interioară... un dialog esenţial cu noi înşine, mijlocit de nişte oameni minunaţi care ne dăruiesc sufletul lor fragil, cu speranţa că îl vor îmbogăţi pe al nostru, al spectatorilor, şi asumându-şi, în acelaşi timp, riscul de a-l risipi în sensuri negăsite. Am ascultat cu emoţie fraze rostite de aceeaşi voce caldă care mi-a făcut să vibreze sufletul atunci, pe scenă...

„Şi mai e ceva... singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea pe care anumiţi oameni o creează din timp în timp, pornind de la haos... tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu, spectacolele pe care le creează şi viaţa pe care o trăiesc... Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită, aş zice chiar operă de artă prin excelenţă.”

Şi, dincolo de trăire, copleşită de o astfel de viziune senină asupra vieţii, mi-am revizuit involuntar în minte, propria-mi viziune, sintetizată în gândurile cu care îmi începeam rândurile acestea. Suntem, aşadar, deopotrivă, actori şi spectatori în propria piesă, a cărei strălucire o căutăm în permanenţă în fărâme de fericire omenească. Iar Teatrul – oglindă fermecată în care se reflectă esenţa lumii – are acestă miraculoasă putere de a ne aminti, printr-un dialog inefabil cu sufletul nostru, că Viaţa este o „operă de artă prin excelenţă”.