redirect

miercuri, 15 mai 2013

Voluptatea de a eterniza clipa


Mă-ntreb uneori dacă nu cumva mi-am greşit vocaţia, sau, mă rog, dacă o altă alegere mi-ar fi adus mai multe satisfacţii, profesional vorbind. E drept că, de cele mai multe ori, întrebările mele retorice, tansformate în meditaţii spontane declanşate de lucruri simple sfârşesc în răspunsuri niciodată rostite nici măcar în gând sau, cel mult, într-un „Poate...” ezitant şi neîncrezător cu care îmi şterg toate posibilele regrete ce mi-ar putea zdruncina existenţa prezentă. Dar astea sunt doar frânturi de gânduri izvorâte, desigur, din voluptatea de a cocheta cu ideea că aş fi putut face foarte bine şi altceva în viaţa asta... ceva care să îmi placă la fel de mult ca şi ceea ce fac acum... iar gândul că nu e niciodată prea târziu îmi dă fiori... Bunăoară fotografia...


Aparatul de fotografiat a fost, în copilăria mea, unul dintre obiectele magice. Ascunsă într-un sertar, maşinăria ciudată, cu un nume pe care nu-l puteam pronunţa, pentru că era scris cu nişte litere haioase, într-o limbă stranie (mai târziu am aflat că era un nume rusesc...), părea rătăcită acolo, printre sute de fotografii mici şi mari, în care viaţa surprinsă în alb şi negru părea atât de vie... Nu înţelegeam cum pot trece oamenii şi obiectele dincolo de ochiul acela magic, care la un simplu clic, se deschidea pentru o secundă şi părea că înghite toate lucrurile din  jur, pentru a le transfera apoi pe hârtia lucioasă. Mi-ar fi plăcut să-l văd pe tata făcând mai des fotografii, dar asta e altă poveste...

De câţiva ani am început să mă joc eu însămi cu maşinăria din copilărie. O vreme am folosit-o chiar pe cea din sertarul ticsit cu fotografii. Apoi, mi-am cumpărat una, a mea... Apoi s-a inventat calculatorul şi asta a stricat farmecul, pentru o vreme... Dar am trecut repede peste acest incident şi mi-am adaptat bucuria de a eterniza clipe în ochiul magic la vremurile care au venit peste mica mea pasiune cu o rapiditate dezarmantă. Îmi amintesc uneori cu cât scepticism am pus mâna pe primul aparat foto digital, într-o vară memorabilă... Apoi a venit fascinaţia ce a urmat odată cu toate obiectele care păreau să transforme totul într-o joacă inocentă cu timpul... timpul, pe care în sfârşit aveam impresia că-l voi învinge cu ajutorul ochiului magic. Dar mai apoi s-a aşternut peste toate pulberea inevitabilă a vremurilor ce vin câteodată peste oameni cu toate tristeţile lor. Au trecut ani şi maşinăria magică a rămas o amintire frumoasă, în sertarul pe care încă-l mai deschid când ajung în casa copilăriei. L-am redescoperit recent, cu o strângere de inimă şi cu un fel de gust amar al lucrurilor pe care nu le-am făcut la timpul lor... Dar dacă...

Rândurile pe care le-am citit cu câteva zile în urmă pe site-ul fotogenica.ro, mi-au readus în minte şi în suflet pasiunea pentru o artă ale cărei taine mi-ar fi plăcut să le pătrund mai adânc. Mi-au trecut prin minte, la întâmplare, nopţi cu lună nouă, stele licurind prin perdele spumoase, răsărituri la mare, apusuri la munte, locuri care m-au copleşit cu frumuseţea lor, zâmbete inocente de copil, frunze, forme, culori şi o nebănuită dorinţă de a eterniza din nou clipe... Mi-a trecut prin minte deodată sertarul cu poze alb-negru din casa copilărieri. Apoi am scormonit printre miile de fotografii care-şi aşteaptă cuminţi privitorii în fişiere frumos ordontate în laptop... un fel de sertare moderne, cărora le lipseşte totuşi farmecul acela fluid al haosului din sertarul cu fotografii vechi... M-am pierdut printre imagini, printre emoţii şi gânduri care mi-au invadat fiinţa şi, pentru o clipă, am avut sentimentul că mi-am ratat cariera... Şi nu pentru că că pozele care mi-au adus în minte gândul acesta ar fi fost de cine ştie ce calitate din punct de vedere profesional, ci pentru că din ele radiază pur şi simplu viaţa, în toate formele ei... Clipa a zburat însă repede... Poate că e mai bine aşa... În fond, nimeni nu mă opreşte să-mi îngădui din când în când această voluptate de a eterniza clipa în fotografii, chiar şi aşa, fără pretenţii de profesionist. Şi totuşi... dacă m-aş duce acolo... poate... cine ştie...