redirect

vineri, 28 iunie 2013

Cafea cu aromă de răsărit în mişcare

Azi am un invitat special la cafeaua de dimineaţă. De fapt, nu ştiu dacă el este invitatul meu sau dacă eu sunt invitata lui. Cred că... ne-am autoinvitat, fiecare dintre noi are motivele lui bine întemeiate în suflet ca să nu rateze această întâlnire matinală. (Dar, oare, el... o fi având suflet sau doar nişte fâşii strălucitoare rupte din sufletele pe care le-a copleşit în alte dimineţi cu şarmul lui irezistibil?). Am ajuns prea devreme, dar asta numai pentru că timpul mi-a jucat, ca de obicei, o festă. Ei, bine... de fapt eram nerăbdătoare şi speram, în sufletul meu, că va veni şi el mai repede. Sufletul, mereu sufletul... de parcă i-ar păsa cuiva de dorurile lui nenumite...


Iată-mă, aşadar, singură, aşteptând... Îmi alunecă privirea spre scaunul încă gol, apoi mi se pierde într-o urmă difuză pe care noaptea a lăsat-o încă pe cer. Îmi înec aşteptarea în cafeaua pe care am început s-o savurez imaginar, până când va binevoi să-mi inunde privirea...

Şi-n răgazul acesta involuntar pe care mi-l oferă cu atâta generozitate Timpul (ce ironie... tocmai el...), îmi îngădui luxul unei reverii matinale în care las să se amestece discret arome din trecut. Mă cufund treptat în aburul translucid, desprins din verdele plin, aproape dat în copt. Îmi las pentru câteva clipe gândurile să se scalde în el şi să plutească haotic peste imensităţi colorate, brăzdate de linii paralele. La urma urmei, dacă nu vine, o să-mi beau cafeaua singură... N-ar fi prima dată. Zâmbesc... Încă mai sper... şi asta mă face să plutesc în continuare pe aburul verzui care mi se-agaţă de privirea încă somnoroasă. Până şi scaunul gol din faţa mea e tot verde... dar gol. Ei, gata, ajunge cu lamentaţiile astea subtile! Nu vine, să-i fie de bine! Şi, la o adică... ce-ar fi dacă... aş fura doi stropi de cafea înainte? Oare şi-ar da seama?

Şi tocmai când sunt gata să sorb din licoarea magică... îi disting undeva, în zare, chipul. La început e doar intuiţie feminină, însă pe măsură ce secundele zboară şi se pierd ireversibil în marea de verde, îl disting tot mai clar. Se apropie încet, cu paşi timizi, dar atât de sigur pe el... Îmi face cu mâna, printre câteva resturi de nori aruncate la-ntâmplare peste imensitatea verde şi simt cum inima începe să-mi bată puternic, de parcă l-aş vedea pentru prima dată. Îmi aruncă raze jucăuşe pe care ochii mei le prefac în boabe de rouă ce mi se rostogolesc pe obraz. Le ascund abil după perdeaua unui zâmbet naiv ce-mi colorează sufletul în curcubeu. Nu ştiu dacă el simte tot ce simt eu, dar chipul îi străluceşte din ce în ce mai intens, pe măsură ce se apropie. Îmi simt privirea copleşită de atâta strălucire şi sufletul mi se umple brusc de un amestec bizar de stări indecise. Nu ştiu ce nume poartă fiecare dintre ele, dar e un fel de extaz inefabil, în formă incipientă, pe care-l las involuntar să-mi învăluie treptat întreaga fiinţă. Sorb în sfârşit din licoarea amaruie care aproape că s-a răcit şi mă străduiesc să pictez pe-un colţ de suflet amintirea aceasta fugară a unei dimineţi în care cafeaua are aromă de răsărit în mişcare. Şi-n clipa în care se aşază, în sfârşit, în toată splendoarea lui aurie pe scaunul verde, din faţa mea, îi şoptesc în gând, în ritmul roţilor de tren gonind printre macii răsăriţi deodată pe întinderea verde: Bună dimineaţa, Soare!

Vise proiectate-n raze matinale...