redirect

duminică, 16 iunie 2013

Comemorări eminesciene…. după mintea şi sufletul fiecăruia

E un privilegiu spiritual să avem în memoria noastră culturală un poet ca Eminescu… La fel cum e un privilegiu să-i atingem fie şi-n treacăt, cu-o geană de gând, opera. Şi de aceea, orice act care invocă prezenţa poetului ar trebui să fie o binecuvântare pentru suflet. Şi poate că aşa şi este întotdeauna, cel puţin în intenţie… iar pe 15 iunie, în fiecare an, intenţiile se multiplică întotdeauna, la fel cum se întâmplă şi pe 15 ianuarie, materializându-se adesea în tot felul de activităţi, unele mai inedite ca altele. Nu mi-am propus să fiu cârcotaşă… nu azi… dar mi-au trecut pe dinaintea ochilor zilele acestea tot felul de lucruri legate de Eminescu, pe care, într-un alt context, le-aş fi tratat cu mai multă aciditate… Mi-au diluat însă ironia lungile plimbări pe sub teii înfloriţi, a căror mireasmă îmi topeşte zilele acestea orice urmă de trăiri negative, aşă că nu fac decât să trec în revistă câteva momente care, din nu ştiu ce motive anume, m-au înduioşat, aducându-mi zâmbete naive în colţul gurii...


Numai poetul...
Suita comemorărilor eminesciene la care am asistat fără să vreau a început joi... Se auzeau încă de la intrarea în parc voci puternice.. un cor interpreta probabil melodii pe versuri eminesciene. Nu am reuşit să surprind momentul, pentru că s-a încheiat înainte să ajung. Am dedus însă că trebuie să fi fost ceva solemn, pentru că lumea adunată în jurul teiului era extrem de serioasă. Nu pricepeam totuşi ce caută în mijlocul mulţimii o masă plină cu... colaci, lumânări, fructe şi alte decoraţiuni specifice unui prohod. La fel cum nu nu am priceput nici de ce un domn, aflat la o vârstă respectabilă, îmbrăcat în costum de militar, ţinea foarte serios în mână, ca la o expoziţie vie, un portret al lui Eminescu, de care era agăţat o banderolă tricoloră. Lucrurile au început să se lege însă în mintea mea, când undeva, în plan secundar, am zărit şi un preot. Am înţeles subit sensul – era un prohod pentru pomenirea poetului. Da, da, prohod în toată regula, cu colaci şi colivă şi tot tacâmul. Recunosc, că din toate felurile de a-l comemora pe Eminescu, un prohod e ultimul lucru la care m-aş fi gândit şi, mă-ntreb retoric ce-ar fi gândit poetul... M-am forţat să nu izbucnesc în râs, pentru că nu se cuvenea... în mijlocul unei audienţe atât de serioase. Brusc, atmosfera a căpătat însă o cu totul altă nuanţă. A început un recital folcloric – mai exact o doamnă de o vârstă la fel de respectabilă ca şi a domnului îmbrăcat în uniformă militară, a început să cânte cu foc hore moldoveneşti, invitând de zor lumea la dans. Câţiva bătrânei o priveau nostalgic... mai mai că ar fi răspuns invitaţiei, dar le stăteau în cale bastoanele de care se sprijineau. Pe bănci, câteva bătrâne îşi dădeau coate şi îşi făceau semne numai de ele ştiute, afişând zâmbete cochete care se doreau a fi şăgalnice. Apoi, deodată, se ridicară şi încinseră o horă chiar în faţa teiului. Artista care cânta era în extaz că în sfârşit cineva răspunsese insistenţelor sale. M-am îndepărtat încet, la fel cum mă apropiasem, de această adunare nevinovată... Ulterior am aflat că asistasem la o acţiune cu tradiţie, din ciclul Denii eminesciene, ajuns la a XIX-a ediţie...
Hora... eminesciană
Seara, acasă, mi-au căzut ochii pe o ştire hilară pe care un amic a distribuit-o pe Facebook. Ei, ca să vezi dom’le... Eminescu şi Vuitton. Nici nu vreau să mă gândesc ce profund sentiment de înălţare spirituală o fi simţit probabil blonda omniprezentă din politica românească la auzul acestei uluitoare ştiri. Ea şi Eminescu... şi un Vuitton în comun. Ce poate fi mai înălţător...? Trec repede peste gândurile acide, pentru că am promis să nu cârcotesc... Şi ajung la ziua de ieri, al cărui efect nu a dispărut încă...

Parcul e aglomerat, în jurul teiului şi al statuii – o agitaţie premeditată: grupuri de copii perindându-se prin zonă, lume care depune coroane de flori, fotografi şi... pe ici pe colo obişnuiţii parcului, pe care am început deja să îi disting printre cei care îl vizitează doar ocazional. Se aude sunet de vioară... Nişte tinere se încăpăţânează să acopere cu arcuşul o voce din difuzoare ce recită poezii eminesciene. În foişor, câţiva adolescenţi rebeli cână la chitară... Vama Veche... Din când în când, viorile şi chitara sunt acoperite de un pian trist care împrăştie peste parc o melancolie difuză, venită parcă dintr-o altă lume... Mă alint cu mireasmă de tei, de care mi-a fost atâta vreme dor şi... pe care am aşteptat-o toată săptămâna aceasta... Bătrînul tei al lui Eminescu şi-a deschis florile chiar pe 15 iunie anul acesta. Ce fericită coincidenţă... Sau poate... cine ştie... Reţin fără să vreau versuri care mă răscolesc... „Când amintirile-n trecut / Încearcă să mă cheme, / Pe drumul lung şi cunoscut / Mai trec din vreme-n vreme. / Deasupra casei tale ies / Şi azi aceleaşi stele, / Ce-au luminat atât de des / Înduioşării mele. / Şi peste arbori răsfiraţi / Răsare blânda lună, / Ce ne găsea îmbrăţişaţi / Şoptindu-ne-mpreună. / A noastre inimi îşi jurau / Credinţă pe toţi vecii, / Când pe cărări se scuturau / De floare liliecii. / Putut-au oare-atâta dor / În noapte să se stângă, / Când valurile de izvor / N-au încetat să plângă, / Când luna trece prin stejari / Urmând mereu în cale-şi, / Când ochii tăi, tot încă mari, / Se uită dulci şi galeşï?” 

Iar în păr, înfiorate... Or să-ţi cadă flori de tei...
Lumea din jur dispare treptat şi-mi simt deodată sufletul mai uşor şi mai frumos, plin de un dor fără nume... iar în difuzoare imaginare îmi sună din nou versuri uitate... Numai poetul... ca păsări ce zboară...