redirect

marți, 18 iunie 2013

Educaţia – această nobilă misiune a fiinţei


„Mintea tânărului nu e un vas pe care să-l umpli, ci o torţă pe care s-o aprinzi, pentru ca ea, la rândul ei, să lumineze singură.” (Plutarh)

Cu ani urmă, pe vremea când mintea mea îşi căuta încă lumina călăuză care să-i deschidă drumul prin ceea ce obişnuim să numim atât de vag „Viaţă”, iar visele-mi de copil se agăţau singure de zmeie plutitoare peste lumea ce mi se părea atât de mare, nici nu visam că într-o zi voi face ceea ce fac chiar în aceste clipe în care încerc să înşir pe taste gânduri despre acest privilegiu al universului uman – Educaţia.


Copilăria-mi plină de poveşti spuse la gura sobei, de jocuri născocite în zile lungi de vară, de cărţi felurite şi de creioane colorate ascuţite în grabă, de colinde cântate la ferestre brodate cu ţurţuri şi de alte şi alte minunăţii pe care astăzi mi le amintesc ca şi cum s-ar fi petrecut aievea cu câteva ceasuri în urmă, nu m-a făcut să-mi doresc vreodată altceva decât ceea ce am descoperit singură sau cu ajutorul oamenilor dragi din viaţa mea. Nu am visat vreodată maşinării complicate care să prindă în ele suflete şi nici universuri paralele făurite din biţi şi din cuvinte neînţelese. Nu mi-am imaginat că lumea în care urma să trăiesc avea să se transforme cu o rapiditate atât de uluitoare, la fel cum nu mi-am imaginat că eu însămi voi deveni parte a acestei metamorfoze, în atât de multe sensuri pe care le cultiv involuntar în virtutea inerţiei pe care o impune era digitală în care ne trăim.

Dacă mi-ar fi prezis cineva atunci, demult, viitorul, şi mi-ar fi spus că voi deveni călăuzitor ce aprinde torţe, l-aş fi privit cu scepticismul unui copil care încă nu ştie ce îşi doreşte de la viaţă, iar dacă mi-ar fi prezis că într-o bună zi voi deveni sub o formă sau alta, dependentă de tehnologie, i-aş fi râs în nas şi l-aş fi acuzat că-l plagiază pe Jules Vernes. Uite însă ca azi nu mai pot să fac asta... şi nu pentru că plagiatul a devenit la noi ceva banal de cotidian, ci pentru că, ne place sau nu, vremurile chiar s-au schimbat, iar noi le-am urmat, supuşi, destinul.

De ani buni, de când aprind torţe în întunericul cotidian şi dau aripi celor care au atâta de voie de ele ca să zboare, simt tot mai intens în ceea ce fac presiunea exterioară a tehnologiei, in toate formele ei. Încerc să ţin pasul şi-mi place să cred că mintea mea, luminată la rându-i de torţe puternice în trecut, va rămâne mereu deschisă noului, fără a îngădui vreunei prejudecăţi să-şi pună vreodată amprenta pe ceea ce fac, dar şi fără a distruge ceea ce am mai de preţ în propria educaţie –  trecutul meu. Sunt, cum s-ar spune, într-o permanentă updatare a statutului meu de fiinţă care propagă educaţia. Şi, în virtutea unei astfel de deschideri, care vine din interior, ar trebui să fiu măgulită, poate, de rapiditatea cu care sfera digitală îşi pune amprenta asupra unui domeniu care mi-a devenit familiar prin natura profesiei pe care o am. Este însă oare cu adevărat acesta viitorul Educaţiei? Mi-am pus această întrebare în clipa în care am aflat că s-a inventat primul manual digital care va pătrunde în sistemul de învăţământ românesc, un manual despre natură şi mediu, despre cum şi de ce trebuie să le protejăm. Am meditat ceva vreme la ea, fără să pot ignora faptul că manualul digital cu pricina, care se vrea a fi, mai presus de toate, o lecţie de viaţă necesară pentru adaptarea la mediul în care trăim, este finanţat de Holcim România, un cunoscut producător de ciment. Am trecut rapid peste inevitabilul scepticism pe care l-ar putea naşte o astfel de iniţiativă de finanţare, ca parte a vreunei strategii publicitare ingenioase. În fond, finalitatea este cea care contează. Iniţiativa introducerii într-un sistem atât de bulversat de tot felul de reforme aplicate în ultimii ani, cum este sistemul de învăţământ românesc, a unui manual digital pare, la prima vedere, doar o altă bombă a cărei explozie a dat deja naştere, se pare, la numeroase dezbateri. Avantaje, dezavantaje, schimbări ce vor interveni, scepticismul unora, entuziasmul altora şi, mai presus de toate, întrebarea ce devine treptat retorică: Este acesta viitorul Educaţiei? Poate că da... Poate că în curând ne vom transforma noi înşine în fiinţe digitale (oricât de absurd ar suna asta), şi ne vom umple sufletele de fericire virtuală... Cine ştie ce va fi...

Şi chiar în clipa în care meditez la acest viitor incert, folosindu-mă inevitabil de facilităţile unui univers faţă de care mă simt adesea străină, mi se opreşte privirea printre cărţile din bibliotecă, în locul în care mi-am depozitat amintiri de preţ ai anilor de şcoală – manualele mele vechi de limba şi literatura română. Îmi trece deodată prin minte că ai mei copii nu vor mai avea poate astfel de plăceri nevinovate... şi că ei îşi vor depozita amintirile pe-un hard cu un număr infinit de gigabiti, straduindu-se sa nu le dea vreodata, din greşeală, „delete”. Un zâmbet îngăduitor mi se aşterne pe chip, odată cu un cu sentimentul unui scepticism naiv, în care se ascunde teama de a nu pierde pentru totdeauna trecutul magic, fără de care, în fond, noi, oamenii, n-am mai fi ajuns aici, unde suntem azi.

Ştiu, ştiu, devin nostalgică... dar stă în firea lucrurilor să fie aşa. În fond, ne întoarcem mereu spre trecut, pentru a învăţa să păşim cu demnitate mai departe. Aprindem mereu torţe în noaptea neştiinţei pentru a lumina calea celor mulţi şi sădim în suflete speranţa de mai bine şi mai frumos. Dăm aripi celor care au nevoie de ele, sperând că zborul nu va fi în zadar. Şi toate acestea, în virtutea unei atât de nobile misiuni care ar trebui, de fapt, să ne definească ea însăşi viitorul – Educaţia.