redirect

sâmbătă, 15 iunie 2013

Fetiţa care trăia într-o poveste (III)

Partea I poate fi citita aici, iar partea a II-a aici.

MElise a rostise atât de repede a doua variantă a compunerii, încât aproape că gâfâia când a terminat. Inima îi bătea tare. Simțea că doamna are să se supere, mai ales că aveau musafiri la oră, dar... nu putuse să scrie altfel. Nu avu timp să-și sfârșească gândurile și să-și pună frâu bătăilor inimii. De undeva, din spatele sălii de clasă, se auziră aplauzele cuiva. MElise nu îndrăzni să întoarcă privirea. O privea în ochi pe doamna învățătoare care, din nou, nu știa cum să reacționeaze. O mână caldă și mare îi atinse ușor creștetul, mângâind-o. Uriașul din spatele ei o privi cu un surâs blând și rosti doar atât, ca un fel de continuare a compunerii:


A fost odată ca niciodată... O fetiță care trăia într-o poveste... Dar începutul nu-i prea bun. Pentru că povestea nu a fost odată ca niciodată, ci e aici, cu noi, în sufletele noastre, nu-i așa?
Da, da, uite în sfârșit cineva înțelegea de ce începutul poveștilor nu e niciodată bun. Ar fi vrut să îi mulțumească uriașului aceluia cu chip de înțelept, ar fi vrut să sară în sus de bucurie că, în sfârșit, cineva înțelegea. Dar, ceva o oprea. Știa foarte bine că trăia într-o lume din varianta „pe scurt” și că ceilalți nu ar fi înțeles bucuria ei. Îl privi drept în ochi și își lăsat o lacrimă mică să cadă printre șirurile de furnici cărora le dăduse viață pe hârtie cu o zi înainte. Dădu din cap în semn de aprobare și zâmbi, apoi, exact ca un copil fericit care știa că atunci când va fi om mare va trăi tot în poveste, ca uriașul acela.
Orologiul din palat bătu ora magică. Doamna învățătoare ieși, încă uimită de toată întâmplarea. Îi conduse pe domnii inspectori care asistaseră la oră și înainte să pășească pragul clasei îi șopti MElisei în treacăt:
– Bravo, prințesă mică!
Răzbunarea nu fusese în zadar. Așadar doamna înțelesese. La fel cum înțeleseseră și mama și tata și domnul inspector. Și atunci, de ce? De ce toți oamenii uită, când cresc mari, că lumea toată e de fapt o poveste, pe care fiecare o poartă în suflet printre pulberea de basm adunată în sertare invizibile în zilele copilăriei? Întrebarea rămase fără răspuns. Dar ecoul ei avea s-o urmărească întotdeauna pe micuța MElise, în peregrinările ei zilnice printr-o lume în care cândva avea să devină om mare. Lacrima îi rămase acolo, printre literele mici și apăsate, mărturie gingașă a sufletului ei pur, încărcat de poveste. Întreaga zi purtă cu ea un amestec de tristețe și bucurie. Știa că într-o zi va fi și ea om mare și gândul că, poate, fără să vrea, își va îngropa și ea poveștile într-un ungher uitat de suflet o întrista. Dar mai știa că nu toți oamenii sunt la fel și că unii își amintesc să fie copii și atunci când sunt mari. Îi spusese ei asta un spiriduș bătrân care văzuse multe la viața lui.
Seara, târziu, după ce s-a lăsat din nou păcălită de Moșul Ene, MElise se furișă încet după perdeaua de fluturi mov. Tărâmul era neschimbat. Toate erau la locul lor. Coronița din boabe de mărgăritar o aștepta agățată de ramura unia dintre stejari. Licuricii își frecau lămpile ca să îi lumineze poteca, iar privighetorile își antrenau glasurile în triluri colorate. Doar câteva coțofene bârfeau prin copaci. Știau ele ceva despre copiii care cresc mari și care nu se mai întorc pe tărâmul fermecat și erau convinse că MElise ajunsese la vârsta aceea. Altfel, de nu luase cu ea nicio poveste cu o seară înainte?
Când păși pe covorul de flori, tărâmul fu cuprins de o lumină caldă care venea din ochii ei mari. Viețuitoarele izbucniră într-un chiot de bucurie și tăbărâră la picioarele fetiței. Tremuraseră la gândul că s-ar putea să nu se mai întoarcă. Dar nu, MElise nu uitase lumea poveștilor. Veni, ca de obicei, cu gingășia ei molipsitoare și când se așeză în fotoliul de nuiele, după ritualul bine știut, deschise un fel de carte despre care nimeni de pe tărâm nu știa nimic și le spuse că le-a adus în dar o poveste. Apoi, începu să le citească... O zi din viața mea...

Sunetele rostite de ea pluteau alene prin liniștea tărâmului, se agățau de ramurile arborilor care între timp înfloriseră și se transformau rând pe rând în cuvinte care prindeau viață. MElise știa acum că niciodată nu va putea uita tărâmul fermecat. Pentru că lăsase acolo, împrăștiată în vocale și consoane, o zi din viața ei de copil, pecetluită de o lacrimă pură căzută în propria ei poveste.


Text publicat în volumul colectiv Poveştile de la Bojdeucă (vol XII, 2011)