Sunetul inconfundabil al fericirii

Știam încă de săptămâna trecută că îmi va fi greu să scriu aceste rânduri. Atunci credeam însă că aceasta se va întâmpla din cauza oboselii adunate după o săptămână nebună, urmată de drumul Iași – București via Tătăruși înmulțit cu doi și de alte și alte experiențe care îmi complică la infinit existența banală în această perioadă a anului. Lucrurile nu sunt totuși întocmai cum mi le-am imaginat. Îmi este greu să scriu, e drept, dar nu din cauza oboselii, ci mai degrabă datorită unui straniu sentiment că indiferent ce, cât și cum aș scrie nu pot exprima nici a mia parte din ce am trăit acolo, în mijlocul unei mulțimi hipnotizate, în cel mai intens mod posibil, de sunetul muzicii.

Încerc totuși să păstrez aici ceva din sublimul sunetului miracol pe care îl voi purta probabil în suflet până la capătul zilelor. Am fost, așadar, la unul dintre concertele lui André Rieu... Nu pare, cu siguranță, nimic extraordinar, privit din exterior, în aceste zile de iunie în care numele artistului este pe buzele tuturor, în care Facebookul este invadat de fotografii, de filmulețe și de ”tag-uri” din Piața Constituției. Cei care au fost acolo în aceste seri de iunie știu însă că ”extraordinar” este, de fapt, un cuvânt mult prea sărac pentru a exprima trăirile de acolo, din mijlocul mulțimii fascinate de spectacolul pe care un om, înconjurat de alți câțiva zeci de oameni îl oferă publicului în extaz.

Nu îmi aduc aminte cu exactitate când l-am descoperit pe Rieu. Îmi trec prin minte vag imagini cu Elisa, apoi cu Tudor, ambii în aceeași poziție de vals în brațele mele, râzând în hohote în timp ce ne învârtim fără oprire în sunet de Carnival of Venice... Apoi, alte imagini, la fel de vagi, ale nopților târzii prelinse-n dimineți somnoroase, în aceleași acorduri vesele, triste, nostalgice, inconfundabile ale lui Rieu. Nu am fost niciodată o împătimită a muzicii clasice (cu toate că sunt unele fragmente care mă fascinează), la fel cum nu cred că am fost vreodată pasionată de muzică în vreun fel care să depășească simpla plăcere de a asculta a muritorului de rând. Îmi place să cred însă că tot ceea ce prefer să ascult face parte din ceea ce numim generic ”muzică bună” (cu toate că adesea am sentimentul că sintagma aceasta nu exprimă de fapt mare lucru). Nu pot, prin urmare, să fac topuri, să emit judecăți de valoare sau să am pretenții snoabe de specialist într-ale sunetelor. Știu însă că tot ceea ce îmi place să ascult rezonează cu părți din ființa mea. Și uneori mă surprind pe mine însămi în ipostaze ”melomane” în care nu m-aș fi gândit vreodată că încap modulațiile sufletului meu.

La doi pași de Rieu...

Două sunt numele care m-au cucerit iremediabil în ultimii ani (or fi mai multe, de fapt, dar acestea două sunt cele mai aproape de suflet): André Rieu și Leonard Cohen. Mi-am dorit mult de tot să ajung la câte un concert de-al fiecăruia. Pe Cohen l-am ratat de fiecare dată când a fost la noi și încă mai sper să nu fie prea târziu pentru un viitor concert, oriunde va fi el... Cât despre Rieu... nici nu mai speram să țin în mână bilete la unul din concertele acestea din București, după nebunia care s-a creat în jurul lor. Biletele le-am avut, de altfel, în ultimul moment, cu vreo trei săptămâni înainte, datorită unei conjuncturi fericite. Dar ce mai contează... Cert este că, așa cum mi-am imaginat și încă mult mai mult, spectacolul oferit de Rieu și de a sa orchestră a fost pentru mine, oricât de atipic sună, doza de energie de care aveam nevoie după doi ani de peregrinări haotice prin diferite stări și de metamorfoze spirituale epuizante. A venit când mă așteptam mai puțin și poate tocmai de aceea efectul a fost multiplicat infinit. 

Nu are sens (și nici nu mi-am propus asta) să povestesc despre concert. Muzica nu se poate, de altfel, povesti... trebuie să fii acolo, învăluit în magia ei și să o lași să pătrundă în fiecare fibră a ființei tale. Și poate că ceea ce face din André Rieu ceea ce este el pentru public, dincolo de talentul indiscutabil, e felul sublim în care transformă sunetul muzicii în sunet inconfundabil al fericirii; eu asta am simțit, în cele trei ore în care timpul a stat în loc.