România – un brand de succes sau o cauză pierdută?

Trebuie să mărturisesc de la bun început că rândurile de faţă nu se doresc a fi un manifest, nici măcar metaforic. Ele exprimă o revoltă înăbuşită în cuvinte pe care le-aş fi vrut mai dure faţă de ipocrizia adoptată de unii în aşa-zisa asumare a faptului de a fi român şi faţă de falsul patetism al altora în trâmbiţarea  goală pe toate drumurile a aşa-zisei mândrii de a fi român. Duritatea nu se află însă în ADN-ul meu scriptural. Aşa că sunt doar gânduri subiective exprimate lucid şi cu speranţa se poate face totuşi ceva...

Aud adesea în jurul meu replici clişeu, în care, sub pretextul hazului de necaz şi al eternului şi fascinantului umor românesc, se amestecă eterogen ipocrizie, lene, patetism desuet, comoditate, nepăsare şi alte câteva ingrediente fatale oricărui „brand de ţară” (sintagmă adoptată, mai mult sau mai puţin forţat şi ea, odată cu avalanşa de barbarisme menite să ne occidentalizeze, indiferent cu ce preţ). Le aud, mă revolt, comentez (pentru că altceva nu îmi stă în putinţă să fac în împrejurările variate în care urechile mele trebuie să suporte astfel de replici) şi continui să sper că voi apuca ziua în care vom schimba ceva... ceva mai mult decât nişte forme fără fond... „Aşa suntem noi, românii...” (cu variaţiile de rigoare, mai mult sau mai puţin nostalgico-ironice de tipul „Trăim în România...” , „Aşa ne trebuie...”, „Numai în România se întâmplă....” etc.) îmi irită cel mai tare neuronii. „Aşa suntem noi, românii..???” „Cum aşa???” şi „Care noi???” îmi vine să le urlu celor care rostesc asta cu un zâmbet tâmp pe buze, ca şi cum ar fi emis sonor cea mai inteligentă axiomă de pe faţa Pământului. Ne lamentăm, ne complacem în lâncezeala asta grotescă ce a cuprins societatea românească de după 1989 şi s-a întins ca o plagă fetidă în mrejele căreia s-au lăsat prinse, alături de lichele de soi, şi suflete curate şi minţi strălucite. Ne autocaracterizăm în cuvinte goale cu atâta uşurinţă, de parcă cineva ne-ar fi plătit să ne facem anti-reclamă. Uităm de valori, de tradiţii, de oameni sclipitori, de locuri frumoase şi de momente unice care poartă toate, sub o formă sau alta, amprenta unui nume pe care ne-am obişnuit să-l citim în cozi de clasamente mai mult sau mai puţin obiective – România.  Bine, bine, veţi spune, poate, şi ce ar trebui să facem? Nu e oare şi revolta aceasta doar un alt discurs patriotard ca atâtea altele aruncate-n vâltoarea vremurilor pe care le trăim? Şi vă răspund cu toată onestitatea de care poate da dovadă un om simplu, plictisit de tot marasmul acesta care se perpetuează de la o generaţie la alta de vreo două decenii încoace, prin toate mediile posibile: Nu, nu este doar un alt discurs! Haideţi să facem CEVA! Ceva care să ne definească aşa cum suntem în adâncul sufletului nostru, ceva care să ne redea identitatea construită de-a lungul secolelor cu atâta trudă de oameni cărora le-a păsat de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Haideţi să transformăm România dintr-o cauză pierdută nu într-un brand de succes, ci într-o ţară în care să ne fie drag să trăim, să iubim, să respirăm, să primim oaspeţi, să devenim mai buni şi mai înţelepţi!

Poate că e prea mult, prea metaforic şi prea utopic, dar e un strigăt de ajutor către mine însămi, într-o lume în care simt că mă sufoc ascultând mereu inepţii despre România spuse de străini sau, şi mai rău, de români, citind rapoarte şi clasamente în care România se află doar în anexe, ratând oportunităţi, suportând neadevăruri care dor, oricât de imun ţi-ai propune să fii la prostie şi la minciună. Şi poate că n-ar fi rău dacă am începe prin a ne întreba cum ne dorim de fapt să fie mult mediatizatul brand de ţară al României. Studiul susţinut şi promovat de Blogal Initiative poate fi un prim pas pe către răspunsul la această întrebare şi către speranţa că putem face totuşi CEVA. Iar completarea chestionarului de aici ar putea fi o mică parte din acest CEVA. Eu încă sper că putem. Voi?