Fetița care trăia într-o poveste (II)

(Partea I poate fi citită aici)

O vreme nu a mai vorbit cu nimeni. La școală era tăcută, răspundea doar când era întrebată, zâmbea atunci când era nevoie și părea că se transformase într-un copil model. În sinea ei plănuia însă o răzbunare prin cuvinte. De fapt, nu, nu era o răzbunare pentru că ea învățase de la spiriduși că răzbunarea este un lucru fără sens. Plănuia mai degrabă o lecție de copilăreală pentru toți cei care luau în râs felul ei de a privi lumea. Nu se grăbea, pentru că învățase de la un vraci bătrân că lucrurilor bune și frumoase le trebuie timp ca să poată fi înțelese de oameni.

Între timp, continua să trăiască perfect în două lumi diferite, fără ca nimeni să îi tulbure plăcerea pe care o simțea noaptea, când, ghemuită sub pătura cu fluturi mov, începea să primească rând pe rând în camera sa toate personajele din poveștile citite de care nu se despărțea decât dimineața. Uneori, vreun spiriduș mai ștrulubatic rămânea rătăcit printre caietele de pe birou, se furișa fără voie în ghiozdan și, în ziua următoare, când îi era MElisei lumea mai dragă, se trezea să strănute zgomotos și să îi pricinuiască alte mici necazuri fetiței. Dar ea se obișnuise. Se amuza tăcut când doamna învățătoare o întreba de ce nu pune mâna la gură când strănută, mima o scuză copilărească și îl urechea pe spiriduș cu prima ocazie.

Zilele se scurgeau astfel, într-o normalitate copleșitoare, pe care însă MElise n-o simțea deloc. Ea avea lumea ei de poveste, care o făcea să uite de orice griji pe care le-ar fi putut avea o fetiță de câțiva anișori. Când își primea oaspeții, în fiecare noapte, se simțea cel mai fericit copil de pe Pământ. Lumea toată era a ei și nimeni nu-i putea răpi bucuria de a călători pe tărâmul minunat al poveștilor. Acolo, toate lucrurile erau altfel. Când pășea pe covorul imaginar de flori tărâmul se lumina, păsărelele începeau să cânte cu triluri fermecate, căprioarele zburdau printre firele proaspete de iarbă, iar fluturii se întreceau în piruete amețitoare. Câțiva porumbei, mereu alții, purtau prin aer o coroniță înmiresmată, împletită din flori proaspete, de toate culorile. I-o așezau MElisei grațios pe creștet și apoi o însoțeau, de o parte și de alta, până în inima tărâmului, unde o așteptau cu toții, pitici, spiriduși, licurici, zâne, vrăjitoare, gâze, fluturi și alte și alte ființe miraculoase care prindeau viață când ea pășea pe tărâm. Stăteau cu toții, muți de admirație, în jurul fotoliului imens, împletit din nuiele, pe care MElise se așeza de fiecare dată înainte să intre în palat. Se odihnea preț de câteva clipe, apoi, însoțită de alaiul multicolor, pășea pragul palatului, străjuit de gărzi înfricoșătoare, care își înmuiau privirile la vederea stăpânei lor zâmbitoare. Călătoria continua apoi prin toate încăperile palatului. În fiecare dintre ele, MElise asculta câte o poveste spusă de personaje ciudate, care se întreceau în cuvinte frumoase și în urzeli de fraze care mai de care mai minunate. La final, MElise alegea întotdeauna câte o poveste din cele auzite. O lua cu ea și personajele o însoțeau întreaga zi în toate locurile obișnuite în care mergea. Povestitorii se străduiau care mai de care să o impresioneze pe fetiță, pentru că era o adevărată onoare să aibă privilegiul de a-și însoți stăpâna peste zi, în lumea oamenilor normali.

Într-una dintre seri, MElise zăbovi însă mai mult ca de obicei în fotoliul de nuiele. Vrăbiuțele începuseră să se impacienteze.

– Ce e cu ea? Oare e bolnavă?

– O fi supărat-o cineva. N-a mai fost așa palidă din ziua aceea în care i-a pricinuit necazuri calul înaripat ascuns în ochiul semaforului, șopti cu convingere un licurici.

– Ba nu e deloc palidă, lumina ta e cam chioară. Eu cred că mai degrabă e obosită, adăugă o turturică zglobie.

– Vouă nu vi se pare că se petrece ceva ciudat cu ea în ultima vreme? întrebă un pitic cocoțat pe o ramură de stejar.

– Dragii mei, le curmă MElise deodată șoaptele de nedumerire, în seara asta nu voi călători prin palat și nu voi alege nicio poveste pe care să o iau cu mine...

– V-am spus eu?! zise cu fală, dar și cu un fel de ciudă, piticul cel zurliu, cocoțat în stejarul bătrân din dreapta fotoliului de nuiele. V-am spus eu că se petrece ceva ciudat cu ea...

– O, nu! Nu ne părăsi stăpână! Ce-o să ne facem noi fără tine? Cine o să ne mai scoată la lumina zilei să ne arate ciudățeniile oamenilor ca să ne facă să înțelegem ce minunată e lumea noastră? suspină un spiriduș care își pleoști aripioarele și își îmbufnă năsucul plin de polen.

MElise zâmbi îngăuitoare și le spuse că aceea avea să fie singura seară în care nu va alege o poveste. Venise vreamea răzbunării... sau, mai degrabă, venise vremea să le arate celorlați cum stau, de fapt, lucrurile în lumea ei minunată. Nu le spuse mai multe detalii, de teamă să nu îi sperie și să nu le creeze emoții și griji până la următoare întâlnire.

– Vă promit că va fi bine. Totul o să decurgă așa cum am plănuit.

Rămaseră toți cu ochii muți de uimire. Habar nu aveau ce plănuise stăpâna, însă aveau încredere deplină în ea și știau că ceea ce ea spune că este bine, nu poate să fie altfel. Își astâmpărară curiozitatea, ca să nu o supere și o însoțiră cu toții până la hotarul tărâmului, unde după perdeaua de fluturi mov, începuse să se înnopteze de-a binelea.

MElise stătea acum așezată într-un alt fotoliu, din piele neagră, în fața biroului ei de culoarea fisticului și încerca să se concetreze. Așadar... O zi din viața mea... Scrisese titlul cu litere mărunte și apăsate, așa cum făcea de fiecare dată când urma să scrie ceva foarte important. Simțea că de tema asta depindea nu neapărat viața ei, ci viața întregului tărâm minunat pe care ea îl stăpânea în fiecare seară.

A fost odată ca niciodată... Nu, nu, începutul acesta nu îi plăcea deloc, pentru simplul fapt că ea știa prea bine că ceea ce a fost odată ca niciodată încă mai este și va mai fi o vecie de acum înainte. Și, în plus, dacă începea astfel, sigur doamna învățătoare o va opri înainte să rostească mai departe ce avea de spus. Așa că s-a hotărât să înceapă banal...

O zi din viața mea începe dimineața devreme... cu o rază care îmi bate în geam... Regele soare îmi zâmbește îngăduitor și îmi mîngâie pleoapele sub care se ascunde încă un vis neterminat. O mână nevăzută mă ciupește de nas și o voce caldă îmi șoptește că a venit vremea să înceapă o nouă zi de poveste. Deschid ochii pe jumătate și îmi las simțurile invadate de parfumul proaspăt al florilor care învăluie ființa zâmbitoare care îmi respiră suav lăsându-mi un sărut firav pe obraz. Mă prind cu brațele de gâtul ei și îi spun că vreau să mai lenevesc printre firele de iarbă. Prințesa mare îmi zâmbește din nou și îmi amintește că dacă nu mă grăbesc, caleașca va pleca fără mine și va trebui să mă aventurez singură prin hățișul periculos al zilei. Nu prea îmi convine, dar cedez, pentru că știu că are dreptate. Sar iute din patul meu înconjurat de voaluri multicolore și îmi clătesc chipul în roua dimineții.

Urmează apoi un întreg ritual. Ținuta obligatorie de gală, coafura și o ultimă privire aruncată peste obiectele magice care stau cuminți la locul lor, în tolba fermecată. De undeva, dintr-o altă încăpere a palatului se aude vocea puternică a Prințului. El este întotdeauna cel mai matinal din palat. Îl văd prin poarta întredeschisă a sălii tronului cum își soarbe agitat licoarea amăruie care împrăștie în tot palatul un miros îmbietor de nouă zi. Nu înțeleg de ce îi place să-și bea licoarea în fața unei cutii fermecate în care omuleți minusculi aleargă hai-hui printre fire de iarbă, gonind un bulgăre ștrulubatic cu multe pătrățele albe și negre. Dar, în fine... fiecare știe foarte bine ce are de făcut. Așa că mă îndrept cu pași grațioși spre minuscula sală de ospăț. Masa e pregătită. Talgerele sunt aburite de bucate alese, iar din ulcioare se simte o mireasmă de lapte proaspăt. Ritualul nu e foarte complicat. Prințesa mare mă însoțește de fiecare dată la ospățul matinal. Prințul se desprinde mai greu de cutia lui fermecată, deși licoarea se termină înainte ca eu să sorb ultima picătură din licoarea mea magică, îndulcită cu miere.

Pornim apoi cu toții spre o nouă zi. Nu înainte de a ne pune pe umeri mantiile fermecate menite să ne protejeze de toate pericolele care s-ar putea ivi peste zi. Intrăm într-o caleașcă mobilă care merge ciudat, numai în sus și în jos și în care mereu trebuie să ne înghesuim toți trei. Nu înțeleg de ce nu putem să alergăm pe trepte. Dar, Prințesa mare îmi șoptește că suntem în întârziere. Afară, raza care mi-a bătut în geam și-a adus cu ea suratele și împreună au cuprins brațele chemătoare ale copacilor încă neînfloriți. Ne întâlnim de fiecare dată cu bătrânul sfetnic care își fumează liniștit pipa. Cățelușa lui înțeleaptă e la câțiva pași mai încolo. Se chinuie să dezgroape o comoară pe care a ascuns-o la rădăcina unui copac cu o seară înainte. Îl salutăm politicos și mergem mai departe. Ne urcăm cu toții într-o caleașcă imensă și pornim spre aventură.

Drumul e mereu același, plin de pitici care aleargă zglobii în aceeași direcție. Din când în când, Prințul se încruntă în fața vreunei limbi roșiatice de dragon care înghite prea repede vreun cal verde ce zăbovise în ochiul magic de pe marginea drumului. Caleștile se înghesuie, unele scot zgomote ciudate, probabil că vorbesc între ele, dar o fac într-o limbă pe care nu am învățat-o încă. Într-un târziu, după o călătorie nebună prin Țara Nimănui, cum îi spune Prințul, ajungem la Marele Palat. Cobor iute din caleașcă, îi sărut pe amândoi și mă amestec printre piticii cu tolbe fermecate în spinare. Caleașca se pierde în zare... O să-mi fie dor de ei, dar știu că timpul trece repede. Așa că pornesc în grabă spre Sala mare a piticilor. Îmi place mult că Palatul Mare nu are caleașcă umblătoare în sus și în jos. Pot să sar câte două trepte odată, deși știu că Prințesa mare s-ar încrunta un pic dacă m-ar vedea. În fine... ajung...

Scaunele sunt toate la locul lor, sala strălucește de curățenie, iar în față tronează masa fermecată și jilțul Zânei. Larma asurzitoare se orpește brusc când intră ea. Are la braț o carte de magie imensă. Nu e foarte groasă, de fapt are doar câteva pagini, dar știu de la Prințesa mare că acolo Zâna însemnează toate fapte bune ale piticilor și toate năzbâtiile. La început îmi era teamă de cartea aceea mare, dar acum știu că, de fapt, nu are de ce să îmi fie frică. Faptele bune nu încap oricum toate între copertele albastre. Timpul se scurge repede, Zâna întoarce din când în când clepsidra, piticii se agită. Pe măsuțe apar ca din senin tot felul de obiecte fermecate pe care mânuțele dibace le agită prin aer. Vorbesc, ticluiesc din condei gâze albastre care se țin de mână ca să nu alunce pe pârtia albă împărțită în două, iar când pârtia se umple de gâze, o întorc pe partea cealaltă și o iau de la capăt. Uneori pârtia e un fagure cu multe pătrățele din care își scot capul albinuțe drăgălașe, transformate în liniuțe, punctulețe și steluțe. Ce mai, e o întreagă filozofie cu insectele astea înșirate prin câmpii imaginare întinse pe măsuța fiecăruia. Când orologiul vechi sună ora magică, larma reîncepe. Îmi iau în grabă tolba fermecată pe care am umplut-o cu gâze jucăușe, o salut în grabă pe Zână care mă privește cam încruntată (știe ea bine de ce, dar nu o lasă inima să mă certe prea tare...), și îmi fac drum printre frații pitici. În curtea palatului mă așteaptă Prințesa mare. Are obrazul obosit, dar nu mă lasă să văd asta. Îmi dăruiește un zâmbet larg și mă îmbrățișează. Știu că i-a fost dor de mine, pentru că și mie mi-a fost dor de ea. Prințul ajunge rar la bătaia exactă a orologiului. Nu mă supăr, știu că el mai are de pus țara la cale într-un alt palat, cu oștenii săi cu care pleacă în fiecare zi în căutarea comorilor ascunse de soare prin fire subțiri care împânzesc orașul.

O iau de mână pe Prințesa mare și alergăm amândouă printr-o grădină imensă despre care nu știu exact cărui rege îi aparține. Oricum, trebuie să fie un rege tare bun, pentru că toți copiii se aduncă în grădina lui și stau de vorbă cu porumbeii și cu vrăbiuțele adunate la sfat. Undeva pe o bancă, o bunicuță necăjită o ceartă pe Scufița Roșie pentru că și-a uitat băsmăluța prin pădure. Bunicuța se sperie când pe lângă ele trece iute un Prâslea curajos, călare pe năzdrăvanul lui albastru, cu aripi lustruite. Dincolo, câteva fete ale moșului curăță de zor copacii de omizi, iar mai departe, lângă o fântână cu apă fermecată o prințesă din alt neam își așteaptă prințul rătăcit... Doamne, ce frumoasă e grădina! Prințesa mare îmi amintește că se apropie ora prânzului regal și că nu se cade ca o prințesă să fie în întârziere. Aș vrea să mai zăbovim puțin (la o adică prințesele au și ele voie să încalce din când în când câte o regulă), dar știu că Prințesa mare mai are o mie de treburi până la lăsarea nopții și nu vreau să o supăr. Așa că pornim.

Schimbăm două calești care ne poartă iute ca vântul printre uriașii împrăștiați pe marginea potecilor largi care duc spre palatul nostru minuscul ascuns în burta unuia dintre ei. La palat e liniște. Totul e adormit, dar încăperile mici prin viață când pășim pragul. Îmi pun ținuta de gală. Între timp vine și Prințul. E cam morocănos, pentru că azi nu prea i-au ieșit cum trebuie căutările de raze. Prințesa mare îl alintă cu un sărut, iar eu încep să îi povestesc cum stau treburile cu diamantele pe care le-am pus în cartea magică a Zânei. Încruntarea îi dispare. Ne ospătăm cu toții în sala mare, apoi o ajutăm pe Prințesa mare să pună totul în ordine. După aceea, verific dacă furnicile din tolbă sunt la locul lor. Întind pârtiile și fagurii pe masă, îi  analizez atent, mai inventez câteva gâze, mai rostesc vreo incantație magică și apoi gata, le bag iute în tolbă ca să nu își ia zborul. Dacă nu mă pierd printre gâzele mele minunate, uneori mai ies în curtea palatului ca să alerg după fluturi sau după sori imaginari. De cele mai  multe ori însă, Moșul Ene se grăbește să îmi facă vizita zilnică. Mereu îl cert că ajunge prea devreme, dar el îmi spune că are multă lume de vizitat, în fiecare seară și că trebuie s-o ia la drum din timp. Nu-l cred, știu eu că e un mare șmecher, dar îl las să creadă că mă păcălește. Îl sărut pe Prinț de noapte bună. Uneori mă enervează pentru că îl găsesc în fața aceleiași cutii cu omuleți. Chiar nu înțeleg ce i-o fi plăcând așa de mult la ei. Nici măcar nu sunt spiriduși. Prințesa mare mă sărută pe ochi și trage peste mine pătura fermecată sub care fluturii mov încep să se agite de bucurie. Închid ochii și pășesc dincolo... Povestea poate să înceapă...

Învățătoarea o privea uimită, nici nu știa cum să reacționeze. Colegii erau vrăjiți de cuvintele MElisei, însă nimeni nu îndrăznea să scoată vreun sunet. MElise îi privi cu un zâmbet inocent pe sub copertele caietului de teme și continuă repede, schimbând brusc tonul...

Sau, mai pe scurt... O zi din viața mea începe cu o dimineață obișnuită, când mama intră grăbită în cameră și mă trezește. Mă alint, dar nu prea am timp să o fac cât aș vrea. Trebuie să mă grăbesc pentru că altfel voi fi în întârziere. Mă îmbrac repede și luăm micul dejun în grabă. Uneori tata se agită pentru că el se trezește tot timpul mai devreme. Îi place să își bea cafeaua în fața televizorului, ca nu cumva să rateze știrile sportive. Coborâm întotdeauna cu liftul, deși mie mi-ar plăcea să țopăi pe scări, dar, nu prea avem timp. În fața blocului îl salutăm în treacăt pe vecinul de la trei care și-a scos cățelul la plimbare, ca în fiecare dimineață. Ne urcăm repejor în mașină și o pornim din nou prin infernul matinal. Tata se enervează adesea în trafic și asta nu îmi place, dar în cele din urmă ajungem la destinație. Cobor, îi sărut, și mă amestec printre copiii de vârsta mea care se înghesuie pe treptele clădirii vechi a școlii. În clasă e gălăgie mare. Asta până intră doamna învățătoare cu catalogul sub braț. Patru ore trec repede, învățăm lucruri noi, ne umplem mesele de caite și de cărți, scriem destul de mult. Uneori mai și cântăm. Când sună de ieșire, toți se îmbulzesc spre ușă. Alerg în curte, unde știu că mă așteaptă mama. E obosită, dar o conving să mergem în parc. Stăm o vreme acolo, ne jucăm împreună, iar după aceea mergem acasă. E destul de enervant pentru că trebuie să schimbăm două tramvaie. Tata nu ajunge aproape niciodată să mă ia de la școală pentru că e mereu plecat pe teren cu echipa lui. Dar nu mă supăr, m-am obișnuit. Ne vedem cu toții acasă. Le povestesc repede ce am făcut la școală, mâncăm, apoi, îmi fac temele. Dacă mai am timp mai ies puțin la joacă, dacă nu, trec la culcare. Închid ochii și încep să visez. Povestea poate să înceapă... (VA URMA)