Cromatică diurnă pe un şevalet sentimental

Zori de zi... şoapte de gând, împrăştiate-n pulbere de stele se zbat încă sub pleoape, în stropi de suflet ascunşi în amintiri de mărgăritare. Încă visez sau... e zbatere lină la marginile lumii, între două tărâmuri ale căror culori se amestecă într-un pastel bizar. Sub o geană mi s-a ascuns dorul, iar sub cealaltă uimirea... E încă devreme sau poate prea târziu... Dar mă trezesc întrebând în şoaptă, de teamă să nu-mi aud ecoul – Ce culoare are sufletul tău azi? Tăcerea îmi macină agonia, în întrebări retorice, întârziate printre gânduri inocente... Cu mişcări line, îmi desprind şevaletul sentimental din locul în care-l aruncasem cu furie după ultima capodoperă. E şubred şi nu ştiu dacă va rezista furtunilor cromatice din dimineţile care vor veni. Dar nu am încotro, nu-mi permit să investesc într-un alt şevalet. Şi apoi... n-aş mai fi eu...

Îl aşez cu grijă în mijlocul fiinţei şi încep... Mai întâi cu tuşe moi, blânde, apoi cu linii din ce în ce mai sigure. Dar culoarea...? Culoarea...? Ce culoare are sufletul tău azi? Simt raze de tăcere amestecându-se în frânturi de ecou pe şevaletul meu şubred, într-o încercare stranie de cromatică diurnă. Închid ochii, îi deschid şi îi închid iar... fac exerciţii de memorie, îmi introduc sufletul în ecuaţii cu număr infinit de necunoscute, desenez drepte paralele pe câmpii elizee şi-ncerc să nu mă pierd în iluzia unor soluţii cromatice inexistente. Aştept... nici eu nu ştiu ce... degetele îmi freamătă în încordări răzleţe din care nu izbuteşte să se nască încă nicio culoare clară. Pensule moi îmi pictează imperceptibil acea parte a sufletului devenită cândva imună la culoare. Şi simt deodată cum cresc în mine aripi albe ce se deschid necontenit căutând cu disperare zborul. Apoi, deodată, începe... Zbateri nebune de roşu, văpăi portocalii invadând infinite ceruri albastre... aripi galbene de fluturi alintă ramuri verzi de gânduri ştrengare, proiectate difuz pe un un fundal misterios, despre care nu îmi dau seama încă dacă e indigo sau violet. Deschid ochii... apoi îi închid... Şi totul se amestecă iar şi iar şi iar... în culori fără nume, în şoapte al căor înţeles l-am uitat în visul nocturn. Mi se face brusc dor... de flori, de ploaie, de mare, de răsărit, de fulgi, de mâini împreunate în poeme ce se nasc din priviri copilăreşti. Îmi simt sufletul stingher în faţa acestui vechi şevalet pe care mi-am pictat cândva portretul, în tuşe incerte, doar pe jumătate înţelese. Nu mai ştiu să aleg culori potrivite şi mi-e teamă că voi distruge inutil pânza de vise, ţesută la margini de infinit. Ce culoare... ce culoare are sufletul tău azi? Gândurile-mi plutesc deasupra paginilor goale, încercând în zadar să se transforme-n înţelesuri complicate. Cu o ultimă sforţare îmi ţin încă ochii închişi, doar ca să prelungesc visul. Apoi, deodată... lumină... lumină lină alunecând în raze diafane până la mine-n privire... Lumină pură, venită de departe, din ceruri pictate timid în versuri albe. Îmi adun în grabă toate nuanţele rătăcite prin ungherele fiinţei şi le prefac în alb imaculat... Sufletul meu... Sufletul meu pluteşte azi în nuanţe de curcubeu zglobiu, împrăştiate la-ntâmplare printre frunze pictate pe-un vechi şevalet sentimental, în care linii paralele aleargă mereu spre infinit... mereu...