Fetița care trăia într-o poveste (I)

Avem nevoie de povești ca să nu uităm să fim din când în când copii.

„A fost odată ca niciodată...” Nu, începutul acesta nu îi plăcuse niciodată MElisei, pentru simplul fapt că nu reușise să înțeleagă de ce toate poveștile pe care le auzise când era mică, la fel ca și cele pe care le citise mai apoi singură, începeau și se sfârșeau într-un trecut atât de îndepărtat de lumea în care trăia.

Dar cine este MElise? MElise este o ființă obișnuită (sau cel puțin așa pare la prima vedere) care trăiește într-o lume în care se simte adesea străină. Toți prietenii ei (puțini la număr, de altfel) spun că este o ființă frumoasă și veselă, pe care copiii o adoră atunci când intră în jocul lor. MElise este o ființă sensibilă, care plânge din te miri ce, iar când zâmbește ochii i se fac mari de parcă ar vrea să absoarbă toate razele soarelui într-o clipă. Îi place ploaia, îi plac florile, adoră fiecare anotimp în parte, îi place să lenevească și să viseze cu ochii deschiși, uneori îi place să cânte, alteori îi place să meargă desculț prin iarbă, dar, cel mai mult, îi plac poveștile.

Când era mică, mică de tot, tatăl ei îi spunea în fiecare seară câte o jumătate de poveste. Peste zi își imagina ce urma să se întâmple odată cu lăsarea nopții și ardea mereu de nerăbdare să vadă din nou flăcările jucăușe ale focului lipindu-se de tavanul alb și luminând, asemeni unor reflectoare mobile, scene înfricoșătoare cu balauri și zmei sau imense văi ale plângerii și alte tărâmuri fermecate.

Mai apoi, tot când era mică, dar un pic mai mare, reflectoarele au dispărut. O vreme a fost dezamăgită. Nu înțelegea de ce nimeni nu vroia să îi mai spună povești. MElise a început să descopere că zânele și spiridușii se ascund, de fapt, în vocale și consoane prelungite dincolo de puterea omului de a înțelege. A început să citească povești  care prindeau viață în mintea ei de copil și care, pe măsură ce le citea, deveneau un fel de părticele din sufletul ei. Era de ajuns să citească o poveste ca să o știe pe din afară. Fiecare se transforma într-o pulbere de stea pe care o așeza cu grijă într-un sertar al sufletului. Așa a ajuns să își umple sufletul de poveste și să transforme fiecare lucru care pentru ceilalți copii era obișnuit într-o fărâmă de basm. Pentru ea florile nu erau flori, ci zâne micuțe îmbrăcate în rochițe multicolore, oamenii din tramvai erau fie voinici care se îndreptau spre o luptă fără nume, fie slujitori ai unui rege nevăzut, fie uriași plictisiți să fie personaje negative. Stelele erau licurici hoinari printre nori, iar luna – un fel de cupă imensă pe jumătate răsturnată din care curgea necontenit o pulbere fină. Colegii de clasă erau un fel de pitici adunați laolaltă din mai multe povești, iar învățătoarea era, pe rând, fie Albă-ca-Zăpada, fie Vrăjitoarea cea Rea, după cum împrăștia furnicuțe minuscule pe o pajiște albă, cu ajutorul unei baghete magice pe care ceilalți o numeau stilou.

Pe scurt, viața MElisei era un tărâm al poveștilor. Fiecare lucru căpăta în mintea ei o altă înfățișare, fiecare cuvânt nerostit ar fi putut să umple pagina uneia dintre cărțile pe care le citea zilnic și care ajunseseră să nu îi mai încapă pe rafturile multicolore ale bibliotecii. Colegii de clasă o invidiau pentru toate năzbâtiile pe care le spunea, pentru felul în care reușea să transforme cu puterea gândului destinația ficărui obiect banal. La început îi fascinaseră felul MElisei de a povesti lucrurile; în clasa întâi chiar credeau că ceea ce ea le spunea se petrecea aievea. După vreo doi ani însă, când au mai crescut și majoritatea au înțeles că poveștile sunt doar în cărți, au început să râdă de MElise, care le spunea cu toată convingerea că în drum spre școală s-a întâlnit cu Scufița Roșie care mergea să-i ducă flori imaginare unei bunicuțe închipuite. Învățătoarea, într-una din zilele ei de vrăjitoare, i-a atras atenția că se află la școală și că ar fi bine să coboare cu picioarele pe pământ și să nu mai viseze cai verzi pe pereți. Asta era chiar culmea.

– Dar caii verzi nici nu merg pe pereți, doamna învățătoare. Ei stau ascunși în semafoare și ies de acolo doar ca să zburde pe covorul dungat, atunci când dragonul nu mai suflă pe nări flăcări galben roșiatice.

Copiii au râs zgomotos, învățătoarea și-a înăbușit uimirea și a rostit doar un fel de incantație magică scurtă, care pentru MElise nu însemna mare lucru, dar despre care știa că este aducătoare de furtună. Auzise ea asta de la o prietenă mai mare:

– MElise, mâine vreau să vorbesc cu părinții tăi!

Zis și făcut. Printre altele, MElise era o fetiță ascultătoare, așa că și-a anunțat părinții despre dorința neînțeleasă a doamnei învățătoare. Nu înțelegea prea bine ce se petrecuse acolo, în Sala Sfatului, cum îi plăcea să o numească, dar când mama și tata au ieșit, MElise a simțit în suflețelul ei mic o adire ciudată, ca și cum ceva nefiresc urma să se întâmple. Așa a și fost. Când au ajuns acasă, părinții i-au spus că dacă va continua cu năzbâtiile ei imaginare îi vor lua toate cărțile cu povești și le vor duce undeva departe, în podul bunicilor de la țară. „Ei și ce dacă!” își spuse MElise, revoltată de o asemenea eventuală pedeapsă. „Până și Harap-Alb a înviat după ce i s-a tăiat capul, iar Albă-ca-Zăpada a fost înviată de prinț...” MElise știa că oamenii buni nu sunt pedepsiți niciodată, iar dacă totuși cineva greșește și îi pedepsește, atunci răul este până la urmă înlăturat prin magie. Așa că nu își făcea griji pentru cărți. Și, la o adică, știa oricum pe dinafară toate poveștile.... (VA URMA)