De astăzi... anamariaghiban.ro

Începând de astăzi, blogul s-a mutat AICI.

The answer, my friend, is blowin’ in the wind…

Sunt uneori zile aparent monotone, pline de contraste bizare, care te fac să conștientizezi care sunt lucrurile cu adevărat importante, pentru care merită să sacrifici neuroni și să consumi timp și energie, sperând că eforturile tale vor face cumva lumea mai bună sau măcar mai suportabilă. Azi a fost, pentru mine, o astfel de zi…

Melancolie de luni (”...de ce tot lucrul are și-un sfârșit?”)

Later edit: Am scris rândurile de mai jos cu două săptămâni în urmă, în dimineața tristă de luni în care a murit Ioan Gyuri Pascu. Nu știu de ce am făcut-o... a fost o reacție spontană... să ascult unul dintre câtecele dragi și să scriu... N-am postat însă atunci rândurile pe blog... din grabă, din lipsă de timp, din... nici eu nu știu din ce motiv anume. O fac acum, tot fără vreun motiv anume... poate doar sub impulsul faptului că astăzi, în mașină, la două săptămâni după moartea artistului, am auzit la radio că medicii care au constatat decesul sunt audiați într-un dosar în care se anchetează circumstanțele în care s-a produs... nu știu despre ce este vorba, dar am un gust amar și un sentiment de absurd. Fără motiv anume. Pur și simplu.

Ai un vis? Deschide ochii și visează-l!

Îmi răsună în minte întrebarea aceasta cu aer retoric de câteva zile, de când mi-a fost adresată cu o sinceritate dezarmantă, atât de spontană, încât nu am știut ce să răspund. În adâncul tăcerii mele stângace din seara în care întrebarea a fost rostită au început să se agite, pe rând, toate particulele ființei mele. N-am știut ce să răspund pe moment... și nu pentru că nu aș fi avut vreodată vreun vis în care să cred, ci pentru că m-am simțit, deodată, cuprinsă de un fel de teamă pe care timpul și experiențele de viață din ultimii ani mi-au injectat-o abil în suflet... teama de eșec, teama de a nu fi înțeleasă, teama de... nici eu nu știu prea bine de ce. Mi s-au reactivat în sulfet brusc, amintiri de visuri, unele împlinite, altele frânte absurd, cele mai multe risipite stupid în amânări repetate și în scuze pragmatice în al căror refren regăsesc mereu enervanta lipsă a timpului.

Ultimul tren către fericire...

Noapte albă și caldă de vară în miez de an ce se scurge cu viteză amețitoare, al cărei ritm l-am pierdut demult înadins... mă împresoară timid întunericul blând brăzdat de raze timide, cu liniște molcomă în jur și în mine. Am așteptat atât de mult noaptea aceasta, încât am și uitat că va veni într-un ceas târziu, cândva... Poposesc aici, în gânduri răzlețe așternute cuminte din vârfurile degetelor după multe luni de zile de absență... mai multe ca niciodată. Mi s-a părut întotdeauna că atunci când trăiesc prea mult și prea intens fiecare clipă, nu pot să o mai transform în cuvinte, că fericirea nu lasă loc de meditație și că în egoismul ei inocent nu-mi permite să o trăiesc, în mine și în afară, decât prin gesturi simple și prin reacții spontane... iar cuvintele nu sunt, n-au cum să fie niciodată spontane decât iluzoriu, pentru că, inevitabil, înainte să plonjeze în lume, se strecoară abil prin filtrul rațiunii. Scuze inutile, inventate adhoc de aceeași rațiune al cărei orgoliu nu suportă să se lase copleșit de modulațiile haotice ale sufletului. Un lucru e clar... îmi lipsea acest popas în mine însămi. Dar poate că așa a trebuit  se petreacă el, după ani de zbucium, concentrați în aceste ultime luni într-un fel de probă de foc contra cronometru, într-o combinație bizară de pragmatism și trăire intensă a unor clipe căutate inconștient de-a lungul anilor și înghesuite acum, deodată, în zile și nopți fără sfârșit. 

Deliciul unei după-amieze de luni – Pâine cu maia de la Andreea

Mi-am propus, printre altele, ca anul acesta să cunosc oameni frumoși... pe unii îi știu deja și îmi doresc să îi redescopăr, pe alții sunt convinsă că încă nu i-am întâlnit. Andreea face parte din prima categorie. Iar povestea ei, a pasiunii pe care o pune în minunile pe care le face în bucătăria impecabilă din apartamentul ei cochet mi-a umplut sufletul de bucurie la începutul unei săptămâni care nu se anunța prea promițătoare în ceea ce privește dorința mea de a descoperi oameni...

De ce mi-e dor…?!

Mi-e dor de când mă știu... de mare, de răsărit, de toamnă, de stele, de aripi, de văpăi, de fluturi, de verde, de alb, de lumină, de... tot. Mi-e dor câteodată de mine însămi... de amintirea pierdută a unui ceva pe care am crezut că nu-l voi găsi vreodată. De câteva zile încoace însă m-a cuprins un dor nebun de zâmbet... de zâmbet candid care-mi luminează ființa doar pentru că ființa mea avea nevoie de lumină. 

Noaptea înstelată a ființei mele

Uneori cerul e albastru, albastru sidef respirând așteptări încă netulburate de realitatea imediată… alteori e palid de boli nenumite născute chinuit din speranțe năruite, alteori e purpură vie adulmecând fiori înăbușiți în apusuri mistuitoare, rupte din celule flămânde în care pulsează viața, iar câteodată se face deodată gri, o infinită pânză de aer, monotonă și halucinantă în infinitatea ei ce te lasă neputincios… gri masiv, fără nicio pată străvezie care să-ți alimenteze dorința de a sfâșia pânza aceasta searbădă, către alte zări albastre. Și totuși, îl privești, așa gri cum este, în fiecare zi… fără să speri, fără să-ți mai imaginezi nimic, fără să înțelegi de ce. Păstrezi doar undeva în ființa ta primară, amintiri de sidef, risipite palid în purpură mistuitoare, devenită și ea între timp amintire… Te întrebi câteodată dacă cerul va mai avea vreodată culoare, dar întrebarea rămâne suspendată retoric în litere prelinse în cuvinte lichide ce-ți invadează privirea și care nu fac decât să intensifice cromatica aceasta halucinantă. 

Nostalgie Social Media – one year ago...

De ceva timp încoace, Facebook-ul a devenit un fel de stimul virtual al amintirilor mele recente. Și asta doar prin simplul fapt că în trecut, într-un moment au altul al existenței mele, obișnuiam să postez zilnic pe pagina mea... fotografii, melodii, link-uri către tot felul de materiale. Și n-ar fi nimic neobișnuit în asta (în fond toată lumea o face), dacă stimulul acesta virtual nu m-ar fi făcut să realizez de curând cât de circulară este, într-un fel, existența mea. M-a șocat, bunăoară, acum câteva zile, faptul că exact cu un an în urmă, în aceeași zi de februarie, postasem o melodie veche, pe care o ascult rar... Nimic nou, în fond...

Nisa... prima seară – amintirea unei vacanțe perfecte în câteva rânduri efemere

Încerc acum, în liniștea unei după-amieze cu parfum de coji de portocală, să îmi amintesc cum a devenit Nisa destinația vacanței de vară în anul care tocmai s-a sfârșit și adevărul este că nu pot identifica cu precizie datele problemei. Îmi amintesc doar că prin primăvară mi se făcuse un dor nebun de tărâmuri francofone și că, pe de altă parte, ideea de a călători prin ținuturi prin care încă nu mă purtaseră pașii îmi dădea târcoale de ceva vreme. Cu gândul de a merge în Provence cochetam de ceva vreme. Aveam însă minte doar lanuri de lavandă și căsuțe din piatră, împodobite cu iederă, iar Mediterana nu făcea parte din peisaj. 

Viața în cerc (déjà-vu)

Sunt uneori zile în care singurul lucru pe care ți-l dorești este ca timpul să curgă lent, fără să-ți tulbure calmul aparent pe care l-ai exersat conștient, încât ai ajuns să-i deprinzi mecanismul complicat. Te trezești cu noaptea în cap doar pentru că nu vrei să-ți pierzi antrenamentul de a-ți limpezi gândurile cât încă este noapte și chiar dacă știi că ai o mie de lucruri de făcut și că de fapt pentru ele ți-ai supus voluntar neuronii chinului inutil al soneriei matinale îți place să crezi că ai făcut-o pentru că voiai să bei cafeaua în liniște, tu cu tine.

Gramatica zâmbetelor

Mi s-a spus de nenumărate ori în ultima vreme să zâmbesc mai mult... de către oameni diferiți, în contexte diferite, dar având în mod cert un numitor comun. Așa cum am zâmbit însă în ultimele zile nu am făcut-o, cred, niciodată înainte. Am zâmbit mult, am zâmbit cu sens sau fără, spontan sau într-un soi de premeditare care însă nu mi-a aparținut decât în clipa în care am conștientizat câtă nevoie am de zâmbete... Am zâmbit de cele mai multe ori în mod conștient, însă fără nimic artificial, ca într-un fel de exercițiu reluat sistematic dintr-o nevoie interioară încă neidentificată, până când ajunge să devină involuntar.

De ce să participi la Social Media Summit București

În mijloc de februarie se întâmplă din nou, la București, un eveniment care pe mine m-a cucerit anul trecut prin tot ce s-a întâmplat acolo, de la organizare impecabilă, la oameni inteligenți și frumoși, la lucruri noi pe care le-am aflat despre un domeniu despre care știam oricum prea puține – Social Media Summit, eveniment ajuns la a cincea ediție, organizat de revista Biz, care se adresează specialiștilor în comunicare din compnii și agenții de PR, oamenilor de marketing și vânzări, dar și bloggerilor.

My Blue Monday

Zilele sunt mereu așa cum sunt sau mai degrabă cum le faci să fie... obișnuite, speciale, senine, reci, efervescente, monotone, lungi, scurte... zile atât de diferite înghesuite în aceleași ore fixe, mărginite de nopți adesea  fără sfârșit. Nu am crezut niciodată în statistici sau, mai degrabă, am crezut întotdeauna în excepțiile care scapă statisticilor. Și poate tocmai de aceea viața mea se complică uneori peste măsură până să apuc să îmi dau seama că, de fapt, totul poate fi extrem de simplu.

Am încetat să mai număr

”La fiecare vârstă trebuie să te întrebi, ca Dostoievski, dacă ești pe cale să-ți termini viața sau abia s-o-ncepi.” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut)

Îmi iau în fiecare an, de ziua mea, un fel de răgaz existențial de câteva clipe efemere în care în recapitulez în minte esențialul de până acum. Desigur, fără aspirația sau pretenția de a tinde în vreun fel spre profunzimea lui Liiceanu sau de a mă raporta la Dostoievski. Ar suna mult prea prețios și livresc. Fac asta involuntar, ca pe un soi de ritual ce face parte din însăși semnificația zilei. De cele mai multe ori m-a copleșit nostalgia și, în ultimii ani, un fel de teamă inexplicabilă de ceva... Aș fi prea melodramatică să leg asta de sentimentul inevitabil al îmbătrânirii, ce face parte, în fond, din firescul existenței fiecăruia dintre noi, însă aș fi, pe de altă parte, naivă și ușor ipocrită să afirm că nu știu ce este acel ”ceva”. Las însă lucrurile așezate în ordinea lor, pe care experiențele acumulate în atâția ani și recapitulate haotic sau meticulos din timp în timp au orânduit-o pentru mine.

Pentru că...

Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi... iar uneori sunt chiar mai mult de atât. Și e nevoie de atât de puțin ca să știi... în dimineți cu fulgi agățați de crengi, în raze despletite printre nori, în așteptări amestecate cu pulbere de stele cernută din praf de vise, în miez de noapte transformat în alb colorat în nuanțe de curcubeu, în sunete ivite neașteptat pe timpan... în orice. Omul are nevoie de atât de puțin pentru a fi fericit! Doar că puținul acesta e atât de fragil, încât cei mai mulți îi ratează ireversibil perindarea prin univers. Dar uneori știi. Știi... pur și simplu... din zâmbetul în care se topesc necuvinte, din fiorul cald al degetelor îmbrățișate involuntar și nesfârșit, din lacrima-ți topită târziu în ochii limpezi în care te privești așa cum ești, așa cum ai știut întotdeauna că ești. Știi... pur și simplu... Știi și simți că nu mai este nevoie de nimic altceva decât de acest etern început din care nu vrei să pleci, de teamă că s-ar putea să te pierzi din nou... pe tine. Și rămâi așa, suspendat în început fără sfârșit, chiar dacă între timp trăiești, ca toți ceilalți, în cotidian. Nu vrei să distrugi simplitatea clipei ascunse în suflet... umbră de vis pe care te străduiești să îl păstrezi intact, de teamă că nu va mai exista vreodată altul la fel... cu toate că știi că, într-un fel sau altul, nu se va sfârși niciodată. Știi și asta. Și tocmai pentru că știi fără ți se spună, îți simți sufletul eliberat de orice ar fi putut să te facă să te îndoiești.

Un 2016 sub semnul călătoriei și al descoperirilor

Am primit zilele trecute un mail care mi-a rămas în mod straniu în minte, cu toate că, la prima vedere nu este decât un mesaj cu urări de sărbători primit din partea echipei unui hotel în care am stat vara trecută, mesaj ce face probabil parte din strategia publicitară și pe care în mod sigur l-au primit toți cei care, ca și mine, au fost oaspeții hotelului într-un moment sau altul. Chiar și așa, mesajul pe care mi l-au trimis cei din echipa Hotelului Petit Louvre din Nisa, a reușit să scormonească în mine amintiri recente pe care le-am îngropat cumva în suflet în mod deliberat mult prea devreme. L-am primit în limba franceză și în limba engleză, dar prima variantă este cea care mi-a rămas întipărită în memorie…

Lucruri simple

Pleoape somnoroase deschise brusc de mânuțe zglobii în clinchet de râs ghiduș. Sub ele se mistuie încă un vis a cărui amintire încerc involuntar, însă în zadar, să o păstrez. Încă un minut de reverie matinală. Căldura păturii pufoase ce îmi gâdilă gleznele și un sentiment de deja-vu plăcut.