redirect

miercuri, 24 iulie 2013

Vis lunatic

Am visat cândva, demult, într-o noapte dintr-o altă viaţă, că eram din nou copii şi că ne întâlniserăm undeva, la marginile lumii. La început nu ne vedeam... pluteam în neştire, învăluiţi în culori ireale, aşteptând să se facă lumină. Ne oglindeam privirile în linia orizontului, aşteptând în zadar să se întâmple miracole ascunse în constelaţii inexistente. Apoi, deodată, într-o clipă de nedumerire candidă, am dat simultan din umeri şi am oftat de dorul răsăritului care se încăpăţâna să nu se mai ivească în depărtări aurorale. Am tresărit şi ne-am întors capetele, tu spre dreapta, eu spre stânga şi am rămas aşa o vreme, siluete firave, în lumina Lunii, încercând să desluşim misterele timpului ireversibil. 


Apoi ai zâmbit şi ai rostit, atât de firesc, cum numai un glas de copil poate să rostească... „Spune-mi, dacă ţi-aş dărui Luna, ţi-ai aminti de mine atunci când ai privi către cer?” Şi fiecare cuvânt al tău s-a prefăcut în raze împletite-n cununi ce-mi şerpuiau necontenit prin suflet, căutând răspunsuri. Te-am privit atunci cu ochi mari şi nedumeriţi şi ţi-am primit cu un surâs şovăielnic darul. Nu puteam să rostesc niciun cuvânt, pentru că acolo, în vis, îmi era teamă să nu tulbur liniştea aceea supremă cu vorbe efemere, al căror ecou ar fi speriat, poate, pescăruşii ce pluteau departe, ademenind cu zborul lor răsăritul ce se încăpăţâna să nu se ivească încă. Dar deodată au început să-mi crească aripi albe, croite gingaş din cuvinte neînţelese, modelate din fărâme de mărgăritar ce rătăceau de o vreme prin sufletu-mi de copil zburdalnic. Şi-atunci, ţi-am şoptit cu glas tremurat, ca să n-audă Luna ce planuri măreţe mi-am făcut pe seama ei...

Dacă mi-ai dărui Luna... aş preface-o în Timp, ascuns într-un ceasornic vechi, de aur. Şi-n loc de ace, i-aş pune umbra ta şi umbra mea şi-aş aştepta mereu să se facă miezul nopţii ca să citesc în Lună umbre-ngemănate în îmbrăţişări nevinovate şi despărţite-apoi de cruda curgere a Timpului.

Dacă mi-ai dărui Luna... aş bea în fiecare noapte ceai cu aromă de scorţişoară, împrăştiind parfumuri tandre pe pervazul din bucătărie ca să ademenesc razele în ceaşca mea. Şi cu fiecare înghiţitură sorbită, mi-aş simţi fiinţa pătrunsă de misterul razelor reflectate-n aroma duioasă.

Dacă mi-ai dărui Luna... aş preface-o în fluture galben şi-aş alerga nebuneşte peste mări şi oceane ca s-o prind în plasa sufletului meu ce tânjeşte după frumuseţe pură. Iar dacă aş reuşi să o prind, aş preface-o în zmeu şi i-aş da drumul o vreme pe cer... dar numai atât cât să o pot trage repede de sfoară înapoi, când mi se face dor de sărutul ei.

Dacă mi-ai dărui Luna... m-aş cocoţa pe o scară imaginară din vise şi aş decupa-o încet de pe cer. Aş împături-o cu grijă şi aş pune-o într-un buzunar croit anume, în dreptul inimii, ca să o simt mereu aproape. Sau poate că, în nesăbuinţa mea de copil, aş preface-o într-o minge imensă pe care aş rostogoli-o de-a lungul şi de-a latul Pământului, într-un joc înfinit, fără reguli precise şi fără finalitate. Ori poate, din acelaşi motiv de copilăreală, aş preface-o în portocală şi aş scobi-o pe dinăuntru cu degeţele buclucaşe ca să-i simt aroma dulce în zori de zi.

Dacă mi-ai dărui Luna... aş citi mereu la lumina ei poezii de dragoste, până când ea, Luna, mi-ar spune să mă opresc şi să-i citesc şi o poveste de „Noapte bună!”. Apoi, când Luna ar adormi, m-aş cocoţa din nou pe scara de vise şi aş picta în jurul ei o perdea imaginară de nori, ca să se poată odihni în tihnă. Şi-n timpul acesta, aş visa eu însămi un vis lunatic cu copii care-şi aruncă unul altuia zâmbete inocente, căutând răspunsuri la întrebări încă nerostite. M-aş preface eu însămi în pulbere de stele şi m-aş risipi în apele cerului infinit, doar ca să fiu mereu în preajma Lunii. Sau poate că, de teamă să nu o revendice altcineva, aş lua-o de pe cer pentru totdeauna şi aş pune-o frumos, pe pânza unui tablou din camera mea, ca să-mi vegheze tandru visele. Când m-aş trezi... m-aş speria şi m-aş simţi vinovată că am furat-o de acolo de sus... dar apoi, în lumina răsăritului de Soare, care, în sfârşit s-ar ivi, mi-aş aminti... Mi-aş aminti mereu, în fiecare dimineaţă că n-am furat-o... că tu mi-ai dăruit-o, într-un vis lunatic, visat demult, într-o noapte dintr-o altă viaţă, în care ne-am întâlnit la marginile lumii. Mi-aş aminti...