Călătorie către mine însămi

Uneori visăm... Alteori ne trezim brusc la realitate, dar continuăm să călătorim mereu în căutarea lucrurilor pe care le-am rătăcit prin vise şi am fi vrut să le luăm cu noi în lumea în care ne mişcăm aievea. Ne copleşeşte adesea preaplinul cotidian şi încercăm din răsputeri să nu pierdem pe drum dorinţa de a visa din nou. Din când în când uităm cu totul cine suntem şi ne rătăcim prin viaţă, asemenea stropilor de ploaie risipiţi haotic pe frunze ce se sting în margini de toamnă. Ne oprim însă uneori, aşa, fără un motiv anume, şi ne trezim că ne cuprinde un dor nespus de ceva fără nume. Şi atunci, pornim cu paşi timizi, de teamă să nu rătăcim cumva drumul, într-o călătorie pe care am aşteptat-o de fapt toată viaţa...

Pe vremea când eram copil, îmi plăcea teribil de mult să privesc norii. Desenam cu mintea pe pânza de azur fel şi fel de minunăţii pe care apoi îmi plăcea să le ascund în poveşti nescrise, într-o carte magică, pe care încă de pe atunci mi-am promis să o scriu cândva. Zâne graţioase, Feţi-Frumoşi luptându-se cu balauri, corăbii purtate de vântul hoinar pe mări nesfârşite de albastru, arbori apocaliptici şi palate de cleştar, toate acestea prindeau formă în caierul alb împrăştiat pe cerul de deasupra casei bunicilor. Stăteam aşa, fascinată, ore în şir, pe banca din faţa fântânii, până când reveria îmi era tulburată de voci familiare. Într-una din zile, într-un amurg de vară târzie, am avut o revelaţie inocentă care m-a însoţit apoi, peste ani, într-una dintre cele mai importante călătorii din viaţa mea. A fost ziua în care, în inocenţa mea copilărească, m-am întrebat cu voce tare, ca şi cum aş fi avut nevoie să aud întrebarea ca să-i găsesc un răspuns – „Cine sunt EU?”. Îmi amintesc limpede bătăile inimii şi felul în care mi se părea că norii, care căpătaseră în după-amiaza aceea forme şi culori uluitoare, se transformaseră într-o imensă oglindă de văpaie, în bătaia razelor roşiatice ale asfinţitului. Am reluat întrebarea, tot cu voce tare, ca să mă conving pe mine însămi că totul se petrecea aievea – „Da, chiar aşa, EU... cine sunt EU?”. Nu ştiu cum anume, dar în clipa aceea mi s-a părut că am descoperit calea către centrul universului. Şi mi-am dorit atunci, pentru prima dată, să se inventeze o maşinărie de transformat gândurile şi trăirile în cuvinte pe măsură ce ele sunt gândite şi simţite, în timp real. Pe vremea aceea habar nu aveam ce înseamnă tehnologie avansată, dar probabil că dacă povestea s-ar fi întâmplat azi, în era lumii digitale, dorinţa mea ar fi căpătat formă concretă, în speranţa că se va inventa un computer care să poată fi conectat direct la suflet şi la creier, printr-un wireless pe bază de unde sentimentale. Atunci mi-am dorit însă doar să găsesc într-o zi răspunsul la întrebarea aceea esenţială, în jurul căreia am început să-mi desenez propria hartă prin viaţă, de care bănuiam cumva încă de pe atunci că voi avea nevoie cândva, când avea să vină vremea călătoriei...

Peste câţiva ani, revelaţia din copilărie mi-a fost pe jumătate spulberată de o descoperire care, sub o formă sau alta, a grăbit începutul călătoriei. Am descoperit întâmplător, într-un volum al lui Marin Preda, un personaj care-şi pusese aceeaşi întrebare – „Cine sunt eu?”. M-am simţit copleşită şi în acelaşi timp descumpănită. Aşadar, nu eram singura care descoperise calea către centrul universului... O vreme nu am ştiut dacă asta ar fi trebuit să mă bucure sau să mă întristeze. Apoi, peste alţi câţiva ani, sensul acestor revelaţii naive avea să mi se dezvăluie în cel mai firesc chip posibil. Am înţeles din mers că, în mod paradoxal, mă pregăteam necontenit pentru o călătorie pe care o amânam mereu, că, la fel ca cei care descoperiseră înaintea mea calea, urma să fac această călătorie singură. Iar gândul acesta, încolţit în mijlocul unei dependenţe absurde de socializarea cotidiană, îmi dădea fiori. A fost nevoie de ani, de mii de rânduri citite şi de alte sute scrise, de clipe sublime pictate pe pânza sufletului meu în fericiri fără margini, de suferinţe scrijelite pe aceeaşi pânză inefabilă, ca să am curajul să mă opresc din drum şi să-mi încep adevărata călătorie. Şi, chiar şi aşa, se întâmplă şi azi ca revelaţiile să se repete uneori când mă aştept mai puţin. Bunăoară, chiar provocarea aceasta, care a dat naştere în chip straniu rândurilor de faţă, mi-a prilejuit reîntâlnirea cu Eliade, veşnicul călător ale cărui cuvinte m-au răscolit demult, pe vremea când abia îmi începusem eu însămi călătoria şi de la care am aflat ceea ce intuisem deja, într-o formă naivă – că „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine.” 

Nu ştiu când anume a început, la fel cum nu ştiu cât va dura... Şi asta mă face să cred că, de fapt, călătoria este eternă. Ştiu doar că undeva, cândva, pe harta sufletului meu, a existat un moment în care m-am oprit din goana nebună în care mă aruncasem voluntar atunci când mi s-a părut că renunţarea la copilărie este inevitabilă. Şi în momentul acela, mi-am auzit mai clar ca niciodată întrebarea din amurgul de vară, rostită de vocea copilului care fusesem cândva. M-a cuprins atunci dorul nespus de ceva-ul meu fără nume şi am simţit că singurul lucru care mă poate salva este călătoria iniţiatică pe care, fără să ştiu, o aşteptasem întreaga viaţă – călătoria către mine însămi. De atunci, mă întorc mereu pe cărările trecutului, în încercări involuntare de a recupera frânturi de inocenţă, de a căpăta, sub o formă sau alta, un răspuns cât mai aproape de adevărul esenţial. Uneori mă rătăcesc voit şi simt că întreaga mea fiinţă pluteşte într-un spaţiu atemporal, în care trecutul este un fel de resort invizibil ce face ca prezentul să plonjeze în viitor pe traiectorii care urmează să completeze harta. Alteori fac popasuri răzleţe în mine însămi şi aiurea. Îmi transform în cuvinte fiecare fărâmă de trăire, cu speranţa naivă că într-o zi, poate, cineva îşi va începe propria călătorie citindu-mi rândurile. Şi, de fiecare dată când scriu, îmi amintesc de nori şi de maşinăria visată în copilărie. Mi se amestecă în minte imagini, cuvinte, sunete, culori, forme, sensuri. Mă aventurez adesea în călătorii legendare, visez la experienţe unice urmate de reverii sublime, pe care reuşesc de cele mai multe ori să le convertesc în puncte de reper pe harta sufletului meu. Alerg mereu pe drumuri uitate, undeva la limita realităţii, într-o călătorie perpetuă către mine însămi, de care care am atâta nevoie... ca să nu uit cine sunt EU.