redirect

miercuri, 17 iulie 2013

Şotron pe curcubeu

M-am trezit dimineaţă cu un dor nespus de curcubeu... de ploaie caldă de vară împrăştiind simfonii lichide peste aleile pustii ale parcului în care-mi pierd urmele în fiecare zi, încercând să desenez în minte rătăciri închipuite în paşi de vals. Şi asta pentru că am avut un vis bizar, în care se făcea că eram din nou copil şi alergam în neştire pe un curcubeu imens ce unea emisferele Pământului într-o unică încercare de refacere a echilibrului primordial... Eterna reîntoarcere la inocenţă...

Am alergat aşa o vreme, între emisfera nordică şi cea sudică, fără să ştiu dacă ar trebui să mă opresc undeva anume. Alergam, alergam mereu fără oprire, ca şi cum cineva se încăpăţâna să mă facă să vreau să ajung mereu mai departe, tot mai departe. Curcubeul acela din vis nu se termina niciodată... iar eu rătăceam necontenit şi haotic între limite imaginare, pe care oricât mă străduiam să le desluşesc în orizonturi vagi, nu reuşeam. Alergam necontenit între minus şi plus infinit, fără să mă întreb măcar pentru o clipă dacă am vreo ţintă precisă. Şi-n goana aceea nebună printre culori pure, mă împiedicam din când în când în câte-o metaforă cromatică, asemeni unui copil neatent care a uitat să-şi lege şireturile pantofilor înainte de a-şi începe ziua de joacă. Mă pierdeam în nesfârşite lanuri de maci, căptuşite pe margini cu mănunchiuri de raze mirosind a caise coapte, apoi, într-o clipă, plonjam într-o lumină caldă, gălbuie, izvorâtă din deşerturi antice re-aduse la viaţă de ploaia închipuită de vară. Se făcea că pluteam aşa, pentru o vreme, de la un capăt la celălalt al planetei, fără să-mi dau seama că, de fapt, plutirea era zbor lin pe deasupra sufletului meu. Zăream undeva departe, o lumină verzuie a cărei strălucire stranie mă atrăgea ca un magnet. Dar mâini nevăzute mă opreau să o apuc într-acolo şi mă trăgeau necontenit către alte lumi paralele, din ce în ce mai reci. Am poposit o vreme pe seninul de azur, apoi, încet încet mi-am contopit paşii cu misterul violet al nopţilor tăcute în care mă întorc cu o voluptate stranie în trecutul îndepărtat. Nuanţe nedefinite de indigo îmi alunecau ameţitor pe sub picioare ca într-un dans ireal, pe cuburi de gheaţă. Apoi, deodată am ajuns la marginea lumii. Era de ajuns un pas în direcţia greşită şi totul s-ar fi pefăcut în noapte lungă, despuiată de vise cromatice. Dar nu, nu... copilul din mine nu putea să renunţe atât de uşor.

Îmi era teamă să-mi întorc privirea înapoi, dar vai, ce noroc, chiar deasupra mea, într-un nor răzleţ, o picătură de ploaie stingheră tânjea după curcubeu. Îmi doream să o smulg din locul în care se ascunsese şi să o pot transforma într-o oglindă retrovizoare în care să-mi privesc cu nesaţ cromatica trecutului. Iar acolo, pe curcubeu, orice dorinţă devine vis aievea doar pentru că e izvorâtă din suflet de copil. Am întins cu emoţie arătătorul şi am cules-o ca pe un bob de rouă. Mi-am pus în oglindirea ei toate speranţele mele naive de copil şi m-am pierdut într-o contemplaţie sublimă – culorile se topeau unele în altele şi totul devenea deodată un amestec difuz, peste care plutea un aer călduţ cu mireasmă de vară. Şi chiar în clipa în care picătura aceea magică a început să mi se prelingă pe braţ, am zărit departe, foarte departe lumina verzuie peste care sărisem prea repede, în paşi de şotron grăbit. Se desfăcea vibrând pe braţul meu gol, în fire de lumină verde, amestecate-n acea ultimă picătură de ploaie... Mi-am simţit deodată sufletul mai uşor, ca şi cum i-ar fi crescut brusc aripi invizibile anume ca să-l poarte departe, spre lumină.

M-am trezit aşa, zburând pe deasupra curcubeului din vis, care-mi părea atât de familiar, spre ţinuturi îndepărtate, atrasă de infinite lumini verzui. Când am deschis ochii, pentru câteva clipe mi s-a părut că totul e aievea... şi poate că aş fi rămas aşa pentru mult timp, suspendată între vis şi realitate, dacă sunetele stridente ale lumii de sub curcubeu nu m-ar fi condamnat la un salt brusc în prăpastia imaginară din vis. Am şters însă repede frica de neant din trecut, pentru că ştiu că într-o zi curcubeul meu din vis va cuprinde globul într-o îmbrăţişare caldă. Şi-atunci îmi voi aduna toate emoţiile de copil rătăcite printre culorile lui şi voi porni negreşit din nou, în paşi de şotron colorat, în căutarea viselor de altădată.