redirect

duminică, 10 ianuarie 2016

Am încetat să mai număr

”La fiecare vârstă trebuie să te întrebi, ca Dostoievski, dacă ești pe cale să-ți termini viața sau abia s-o-ncepi.” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut)

Îmi iau în fiecare an, de ziua mea, un fel de răgaz existențial de câteva clipe efemere în care în recapitulez în minte esențialul de până acum. Desigur, fără aspirația sau pretenția de a tinde în vreun fel spre profunzimea lui Liiceanu sau de a mă raporta la Dostoievski. Ar suna mult prea prețios și livresc. Fac asta involuntar, ca pe un soi de ritual ce face parte din însăși semnificația zilei. De cele mai multe ori m-a copleșit nostalgia și, în ultimii ani, un fel de teamă inexplicabilă de ceva... Aș fi prea melodramatică să leg asta de sentimentul inevitabil al îmbătrânirii, ce face parte, în fond, din firescul existenței fiecăruia dintre noi, însă aș fi, pe de altă parte, naivă și ușor ipocrită să afirm că nu știu ce este acel ”ceva”. Las însă lucrurile așezate în ordinea lor, pe care experiențele acumulate în atâția ani și recapitulate haotic sau meticulos din timp în timp au orânduit-o pentru mine.

Anul acesta a fost altfel. În fiecare an este... însă de data aceasta, mai mult ca niciodată, m-am bucurat de tot ce mi s-a întâmplat în preajma zilei mele de naștere. Și acum, când deja ar trebui să mă socot mai înțeleaptă, când ordinea din suflet s-a completat cu încă niște trăiri, încep să conștientizez esențialul. Fără prea multă nostalgie, ci doar cu bucuria clipelor prezentă încă în mine la timpul prezent. M-am bucurat de fiecare cuvânt rostit sau scris de oameni dragi, de oameni pentru care însemn ceva, de cunoscuți, de oricine... M-am bucurat de cadouri primite cu sufletul deschis și de cadouri pe care mi le-am făcut singură în preajma zilei aniversare... Călătorie în timp și spațiu, rememorări aievea de lucruri simple, o urare primită în miez de noapte, ore lungi de conversații evoluate, verdele mistic al unei eșarfe menită să țină locul alteia uitate în atemporal, mireasmă de cireșe în zori de zi, culori pastelate asortate cu feminitatea pură, vișiniu ștrengar prevestind nebunii nevinovate, file de carte căutate avid prin rafturile unei librării dragi, zâmbete jucăușe, urări rostite împleticit în silabe haioase și peste toate... floarea roz, fără vârstă, întinsă cu mânuțe inocente și cu ochi mari și curioși în care adâncindu-mă am simțit că mă întorc pentru câteva secunde în propria-mi copilărie... M-am bucurat de sensul ascuns al fiecărui lucru care mi s-a întâmplat azi. Am făcut-o simplu, fără prea multă meditație, ca și cum totul, absolut totul era dinainte stabilit să se întâmple astfel. Am râs, am plâns, am vorbit, am tăcut... am conștientizat, într-un alt fel decât cel banal, cotidian, că exist... și că atâta timp cât asta se întâmplă, nu am voie să fiu altfel decât fericită că se întâmplă.


Mi-am amintit amuzată că în ultimele luni, ori de câte ori m-am gândit la ziua mea de naștere, la vârsta mea, socoteam mereu cu un an în plus... cred că am și completat în vreo câteva locuri mai mult sau mai puțin oficiale, o vârstă greșită... Mi-a trecut prin minte că în general atunci când oamenii își greșesc vârsta o fac în sens invers... dintr-un fel de refuz inconștient al trecerii timpului. Am fost, se pare, o excepție de la regulă, persistând într-o eroare de calcul diferită, dar de bun augur. Zilele acestea am fost întrebată mai mult ca oricând câți ani împlinesc... și cu toate că am dat răspunsuri șugubețe, căci întrebarea în sine m-a făcut să râd, singurul răspuns care mi-a trecut de fiecare dată prin minte a fost ”Nu știu!”. Iar acum, când ziua e pe sfârșite, realizez că de fapt acesta este adevărul... Nu știu... pentru că de ceva vreme am încetat să mai număr.