redirect

luni, 18 ianuarie 2016

My Blue Monday

Zilele sunt mereu așa cum sunt sau mai degrabă cum le faci să fie... obișnuite, speciale, senine, reci, efervescente, monotone, lungi, scurte... zile atât de diferite înghesuite în aceleași ore fixe, mărginite de nopți adesea  fără sfârșit. Nu am crezut niciodată în statistici sau, mai degrabă, am crezut întotdeauna în excepțiile care scapă statisticilor. Și poate tocmai de aceea viața mea se complică uneori peste măsură până să apuc să îmi dau seama că, de fapt, totul poate fi extrem de simplu.

Azi... dimineață insuportabilă, cu ger asmuțit de nori cenușii; cafea prea amară, muzică tristă, gânduri împleticite în tensiunea unui ieri, pe care încă o simt în vene. Început de zi ratat cu bună știință. Dar nu-i nimic! E doar o altă zi de luni! Îmi spun asta cu o oarecare artificialitate. Știu, de fapt, că nu e doar o altă zi, ci una din multele care vor urma, probabil, în aceeași notă. Motorul se lasă cu greu trezit din hibernare, radioul mă descurajează cu aceleași acorduri deprimante, mănușile nu reușesc să-mi dezmorțească degetele crispate. Pornim în același ritm monoton de luni. Iar printre sunete difuze aud o frază ce-mi trezește un deja-vu. Astăzi este lunea cea mai deprimantă din an... conform statisticilor și studiilor (ale cui altcuiva?) unui britanic, desigur. Mă pufnește râsul. E bine, măcar astăzi am pe cine să dau vina. Îmi trece prin minte a treia luni din ianuarie de anul trecut, apoi de acum doi ani... Conștientizez că nu îmi amintesc mai nimic. Deci, e clar, nu au fost chiar atât de deprimante. Am auzit fraza clișeu a zilei de încă cel puțin zece ori, în diferite împrejurări și m-a amuzat de fiecare dată. Apoi, pe la 11, a început totul... lipsă de chef de orice, de o intensitate copleșitoare, urmată de un dialog fără premeditare pe teme despre care nu îmi doresc să discut zilele acestea și nici în viitorul apropiat. Mă întreb uneori, de ce nu înțeleg oamenii că ceea ce e simplu, nu poate fi simplu dintr-o dată pentru toată lumea. Dar e o întrebare efemeră. În fond, fiecare are propriul sistem de percepție. Liniștea aparentă a zilei este oricum tulburată de întrebări retorice. După-amiaza nu se anunță deloc promițătoare în nicio privință. Motorul mașinii intră în depresie subită spre seară. E clar, lunea depresivă își pune amprenta asupra lui. Altfel nu îmi explic refuzul total de a porni. O oră inedită în peisajul serii – cuvintele cheie – cabluri, baterie, motor, cheie, borne, plus, minus. Și toate pe fundal de ”Mami, vreau acasă!!!”. Apoi, la jumătate de oră după o reușită pe care un spirit misogin ar cataloga-o drept epocală, urmează apogeul... catastrofă evitată la milimetru într-un trafic în care încă mă întreb ce caută unii. E clar, pentru mașină a fost o zi deprimantă... pentru mine însă... o nouă revelație, conștientizată abia seara, târziu, într-o vizită ce fusese premeditată, dar nu în profunzime... Oră de descărcare emoțională spontană, încheiată cu o îmbrățișare din tot sufletul și cu certitudinea că cine nu are în preajmă un bătrân înțelept, nu știe ce pierde... E uimitor câtă liniște pot să aducă uneori în haosul din tine câteva cuvinte rostite blând, cu voce tremurată, dar care inspiră certitudine și o mână muncită de ani care îți mângâie creștetul, spunându-ți că va fi bine... Și peste toate, în miez de noapte, se așterne timid sentimentul că suferința se sfârșește abia acum, aici. Pentru că ai ales să zâmbești... și să dai vina pe statistici, în care conștientizezi că de data aceasta te-ai încadrat fără doar și poate.