redirect

vineri, 1 ianuarie 2016

Lucruri simple

Pleoape somnoroase deschise brusc de mânuțe zglobii în clinchet de râs ghiduș. Sub ele se mistuie încă un vis a cărui amintire încerc involuntar, însă în zadar, să o păstrez. Încă un minut de reverie matinală. Căldura păturii pufoase ce îmi gâdilă gleznele și un sentiment de deja-vu plăcut. 

”Mami, vino, vino, vino!”. Nicio șansă de prelungire a voluptății unei tentative de somn matinal, după o noapte cu puține ore dormite. Mă supun instinctiv exclamației hotărâte. Clubul lui Mickey Mouse; culori vii și forme perfecte; voci haioase încercând să păstreze în limba română famecul lui Donald și al lui Goofy. Albul impecabil al laptelui încălzit cu gesturi reflexe. Treburi mărunte făcute în grabă în dimineți în care ceasul îmi măsoară goana nebună par să se facă singure, în lipsa ceasului. Câteva raze timide, ascunse sub un fundal plumburiu. Ce mai iarnă e și asta! Câțiva fulgi răzleți se agață printre crengi nude așteptându-și în zadar veștmântul alb. Mișcări reflexe de început de zi, rutină molcomă, alintată în aroma îmbietoare ce sfârâie în ibric. 10 minute de visare. Îmi trec prin minte frânturi de timp. Bucuria unei clipe mult așteptate manifestată în râs inexplicabil. Sentimentul acela de firesc pe care îl ai atunci când revezi pe cineva după ani de zile și ai senzația că a fost ieri. Transfer de aromă fierbinte pe buzele dependente de licoarea neagră. Degete reci îmbrățișând calm flori liliachii ce împodobesc perfect ceașca ce încă frige. Apoi, din nou, frânturi... Zâmbet cald absorbind sute de cuvinte rostite într-un fel de eliberare târzie și așteptată. Secunda suspendată între priviri care nu mint niciodată. O șuviță rătăcită, așezată blând la locul ei. Zâmbet. Povești de ieri, de mâine, de o viață. Ore ce nu pot fi ținute în loc de dragul unei clipe ce nu se vrea sfârșită niciodată. Niciodată. Perfecțiune necăutată. Ce nume simplu... Voluptate sufletească prelungită în amânări conștiente. Pauză. Amintirea aromei păstrate în ceașca ce s-a golit între timp. Râs ghiduș de dincolo. Clipa de reverie a zburat la fel de repede ca întotdeauna. Umbra bucuriei sale îmi învelește sufletul asemeni unei imense pături portocalii.

Așadar, prima zi... Nehotărâre leneșă între afară și înăuntru, stinsă într-un târziu de o exclamație scurtă: ”Eu vreau în parc!” Ger tăios și un sentiment acut de lipsă a zăpezii care se lasă așteptată. Siluete mohorâte, încă somnoroase. Lumină inefabilă de lumânări ce înalță rugi neștiute. Zgribulim printre podoabe de sărbătoare cărora lumina zilei le ascunde magia nocturnă. Apoi, din nou, înăuntru. Gastronomie. Simplă, fără porniri sofisticate. Miros plăcut de ulei încins. Amintiri culinare. Memorie involuntară. Într-un târziu, dar mai devreme decât de obicei, somn lin de copil al cărui sărut are încă parfum de bebeluș. Întuneric odihnitor și un film descoperit spontan, primul pe anul acesta. Coincidențe, căutate sau nu. O lacrimă previzibilă la final. Meditație. Liniște. Lucruri simple umplând timid candoarea unei zile fără așteptări mărețe. Iar mâine... mâine e o nouă zi.