Magie (neagră?!) în bucătărie

Carevasăzică (ştiu, sună barbar, dar există în DOOM 2) s-a hotărât: petrecem revelionul la Sister, în varinată restrânsă, dar îmbunătăţită faţă de anul trecut. Ilinca şi Tudor vor suplini cu siguranţă prezenţa oricăror alte persoane pe care ni le-am fi dorit (sau nu) alături. Şi pentru că tot este un revelion de compromis, am împărţit sarcinile culinare (singurele existente, de altfel) în mod echitabil. Mai exact, m-am oferit să fac un tort şi să mă alint cu nişte ciuperci cu maionează şi ouă umplute. De acord, nici unele nici celelalte nu sunt cine ştie ce delicatese, dar sunt mâncăruri pe care nu le fac în fiecare zi, aşa că hai să le considerăm măcar festive, de dragul ocaziei în sine. Buuun! Până aici toate bune şi frumoase. Ziua a început normal, într-o rutină mai degrabă plăcută decât monotonă, care s-a instalat de câteva zile încoace, de când nu îmi mai dau seama excat în ce zi a săptămânii suntem. Singurul lucru anormal (cu toate că, dacă ne raportăm la ideea de repetabilitate s-ar putea să devină în curând o banalitate) a fost faptul că mi-am scrântit din nou degetul mic de la piciorul drept, după un impact nedorit, dar puternic cu tocul uşii de la dormitor. Ţinând cont că asta s-a întâmplat la nici o lună după ce, în urma unui accident similar, am ajuns la urgenţe cu suspiciuni de fractură, aş tinde să cred că nici măcar acest lucru nu e chiar ieşit din comun. A... am uitat să povestesc pe aici odiseea mea la Spitalul de urgenţe. Este o temă asupra căreia voi reveni într-o altă intervenţie virtuală, aşa cum, de altfel, am promis cuiva. Pentru moment să ne întoarcem în bucătărie...

Aşadar, cu piciorul în pioneze, dar plină de elan, mi-am început misiunea culinară, gândindu-mă că e mai comod să-mi petrec penultima zi a anului în bucătărie decât ultima. Şi asta împotriva oricăror remarci binevoitoare (a se citi cârcoteli) pe are le auzeam din sufragerie. Recunosc, bucătăria nu este punctul meu forte. Gătitul nu mă pasionează în mod deosebit, dar sunt conştientă că fără o hrană cât de cât sănătoasă trupul are de suferit, aşa că petrec timp în bucătărie atât cât este nevoie. Uneori mă mai chinuie talentul, dar mă lasă repede în pace, aşa că îmi cunosc limitele în domeniu. Ceea e am promis că gătesc pentru revelion nu e ceva ieşit din comun şi, în plus, sunt feluri pe care le-am mai gătit în trecut. Altfel spus, merg la sigur. Ei, aş! Viaţa este imprevizibilă, chiar şi în bucătărie. Nu ştiu dacă cineva mi-a pus gând rău sau pur şi simplu azi nu a fost ziua mea de Masterchef, dar aventura mea în bucătărie s-a transformat într-un colaj de scene tragicomice, care a culminat cu scoaterea tăvii cu mere coapte din cuptor, care a ţinut neapărat să-mi confirme una dintre legile lui Murphy, şi anume că atunci când un vas îţi scapă din mâini, va cădea musai cu gura în jos şi neapărat pe un covor că deh, doar de aia ne-am pus gresie în bucătărie, ca s-o acoperim cu covorul. Şi ca să se asorteze piciorul drept învineţit dimineaţă cu mâna dreaptă, m-am procopsit cu o arsură de toată frumuseţea. A urmat o maioneză tăiată şi un praf de piper scăpat peste umplutura pentru ouă. Ce mai lipsea? Hmmm... poate o frişcă tăiată. Dar nu, se pare că totuşi cineva acolo în împărăţia bucatelor alese (dacă o fi existând un astfel de tărâm) totuşi mă iubeşte – frişca a ieşit perfect (atât cât poate fi perfect ceva ce a ieşit din mâinile mele de bucătar neprofesionist), aşa că m-am încăpăţânat să repar şi celelalte boacăne. Zis şi făcut. Altă margarină, alt zahăr, alte fructe, altă distracţie... acelaşi miros plăcut de mere coapte şi de data asta fără margarină topită pe covor şi fără artă inedită în carne vie. O lămâie uitată prin coşul cu fructe a salvat maioneza. E drept că a ieşit cam acrişoară, dar e comestibilă şi în plus ne vom lăuda că am reinventat (bag de seamă că acesta este un verb la modă) ciupercile cu maioneză – se vor numi champignons aux citrons pe pat de maioneză sau mai degrabă champignons aux mayonnaise pe pat de lămâie, încă nu m-am decis, dar, în orice caz, chestia asta cu patul ştiu că e foarte la modă în bucătărie (cu toate că eu trăiam cu impresia că patul are legătură mai degrabă cu dormitorul, dar parcă mai poţi înţelege ceva de când cu reconversiile astea de tip fiţo-mondenităţi. Umplutura pentru ouă am dres-o cu puţin muştar şi ceva maioneză salvată, aşa că ouăle se vor numi ouă picante pe pat de... hmmm n-avem pat pentru ouă, dar se rezolvă mâine cu nişte caşcaval ras fin. Eh o să fie mai rustic aşa, dar se ştie că dormitul în fân poate fi chiar romantic uneori. Deci să le spunem ouă picante în cuib de caşcaval. Pfff! Mai mai că încep să sune apetisant, nu-i aşa? Important este că am scos-o cumva la capăt. Desigur, noaptea e încă lungă şi nu ştiu ce surprize îmi va mai oferi ornarea aleselor bucate. O pauză este totuşi binevenită şi un pahar de vin roşu îmi va da cu siguranţă idei pentru decorurile culinare care vor condimenta (la propriu şi la figurat) revelionul din acest an. Trecând peste ghinionul care m-a pândit în seara asta în tot ce mi-am propus să fac în bucătărie, am ajuns la concluzia că puţină magie poate da acel ceva care ne face să tresărim de bucurie simplă, unui fapt banal... chiar dacă acesta este sinonim cu o lămâie ce repara o maioneza tăiată.

PS: Rândurile de faţă au fost scrise târziu în noapte, înainte ca opera mea culinară să fie desăvârşită. Se cuvine, aşadar, să precizez că sub impulsul inspiraţiei de moment şi al pericolului iminent de a-mi da pe răzătoare degetele, cuibul de caşcaval a devenit o... pilotă de caşcaval, ca să păstrăm amestecul dormitorului în bucătărie. Să sperăm că cei ce vor avea curaj să facă faţă provocării mele culinare în această seară vor supravieţui sau chiar, de ce nu, vor avea noroc în 2013 (că tot veni vorba de magie).

Şi apropo de 2013... Celor care, din întâmplare sau nu, au poposit pe aici din când în când, dar şi celor care habar nu au încă de existenţa acestui spaţiu virtual eteric căruia încerc să-i împrumut din când în când o parte din trăirile mele, le urez un An Nou frumos, plin de clipe minunate. La mulţi ani!

Operă de artă... culinară

Exerciţiu stilistico-gustativ

The Masterpiece

Cel mai fericit Crăciun

Gata, a trecut... S-au împrăştiat cu toţii pe la casele lor, jucăriile din cutiile frumos ambalate au împrospătat decorul camerelor care aveau parcă nevoie de un suflu nou, colindele nu se mai aud decât în ecou, afară e un soare primăvăratic care alungă orice urmă de posibilă nostalgie... Doar bradul care stăpâneşte maiestuos sufrageria păstrează încă vie prezenţa Crăciunului de poveste pe care l-am trăit în acest an. Nu-l voi povesti, pentru că nu sunt prea multe de povestit şi pentru că, de fapt, nu este nimic ieşit din comun, care ar putea stârni curiozitatea cuiva, cel puţin nu în felul în care o fac poveştile senzaţionale, pline de suspans şi cu final mai mult sau mai puţin previzibil. În mod paradoxal, Crăciunul din acest an a fost de poveste pentru că a fost extrem de simplu. Şi-n simplitatea aceasta liniştitoare, am avut timp să mă bucur în tihnă de fiecare detaliu care mi s-a întipărit în minte. De la cumpărături, pe care nu le-am mai făcut în goană, ca în alţi ani, la bucuria lui Tudor, care a trăit intens fiecare clipă a primului său Crăciun...

Acum, când îmi savurez în linişte cafeaua pe canapeaua din sufragerie, îmi derulez în minte, ca într-o sală de cinema, imagini pe care le păstrez pentru anii ce vor veni negreşit cu amintiri care se vor vrea depănate lângă alţi brazi. Fiecare imagine e ca o fotografie suspendată în eter, care-şi aşteaptă cuminte locul într-un album imaginar. Îmi trec haotic prin faţa ochilor... Tudor cu mânuţele afundate în cutia cu globuri, Elisa punând îngerul în vârful bradului, Ilinca privin curioasă albinuţa roz, masa de Crăciun întinsă în mijlocul sufrageriei, Elisa şi Tudor abia treziţi din somn, pozând cu căciuliţe roşii lângă brad, fotoliile însufleţite de aceleaşi căciuliţe de Moş Crăciun, bunici zâmbitori sorbind cu privirea poze dintr-un album, apoi Elisa şi Tudor sub brad desfăcând cutiile roşii, Dragoş citind mesajul de la Moş Crăciun, tata ciocnind în glumă un pahar de vin cu personaje din televizor, mama agitându-se ca de obicei prin bucătărie, Sister privindu-o cu duioşie pe Ilinca, Dinu fascinat de progresele lui Tudor, proiectate în minte în evoluţia Ilincăi, eu... eu fericită şi atât. Amestecul acesta de imagini candide a împrăştiat în toată casa un fel de linişte blândă, împodobită cu râsete de copii. Şi dincolo de semnificaţia religioasă a sărbătorii, în care fiecare este liber să creadă sau nu, dincolo de nebunia asta negustorească ce pare să-i ştirbească frumuseţea dacă eşti suficient de copleşit de rutină încât să te laşi prins în mrejele ei, dincolo de obiceiuri perimate şi de tradiţii mai mult sau mai puţin inventate... liniştea aceasta blândă care mi s-a cuibărit în suflet din seara ajunului este sinonimă, cred, cu ceea ce toată lumea numeşte spiritul Crăciunului. E liniştea pe care mi-am dorit-o de atâţia ani încoace, liniştea aceea tandră pe care am pierdut-o pe undeva prin goana mea după fericire, sperând, fără să ştiu, că într-o zi o voi regăsi cumva.

Fericirea e atât de greu de prins în definiţii... şi totuşi, nouă oamenilor ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi... fără ca aceasta să însemne neapărat că suntem fiinţe primare, a căror fericire este generată instinctual. În drumul complicat pe care ni-l croim prin viaţă cum vrem sau cum îi lăsăm pe alţii să ne dicteze, avem nevoie din când în când de clipe în care să ne oprim pur şi simplu şi să ne bucurăm de simplitatea liniştii din jur, de clipe în care să-i privim pe cei dragi şi să ne bucurăm că ne sunt alături, de clipe în care să fim fericiţi... pur şi simplu. Nu ştiu dacă aceasta are sau nu legătură cu Crăciunul în sine, dar dacă are şi dacă există vreo ierarhie a momentelor fericite ce pot fi trăite într-o viaţă de om, atunci, da, în acest an am trăit cel mai fericit Crăciun.

La mulţi ani, TATA!

O altă zi de decembrie... cu zăpadă şi cu ger încercând să-şi compenseze lipsa de dinainte de Crăciun din ultimii ani. Noaptea trecută aşteptam să se scurgă minutele în liniştea întunecată, cu un scop atât de pragmatic, încât sufletului meu aproape că i se face milă de bietul creier prins în mrejele consumerismului (nici măcar nu ştiu dacă există un astfel de cuvânt barbar, dar, oricum, ilustrează perfect ideea în sine). Pe scurt, aşteptam să treacă de ora 24:00, ca să se activeze pe un site o ofertă limitată, cu o reducere de 10 euro la un telefon mobil, despre care ştiam din cursul zilei. Ştiu, sună stupid, însă cu 10 euro rămaşi în buzunar poţi face destule lucruri. În fine... cam asta era ideea. În timp ce aşteptam să se activeze oferta, pe contul de Facebook, pe care din comoditate îl ţin tot timpul activ, mi-a apărut o avertizare legată de aniversările zilei. Trei dintre prietenii de pe Facebook îşi aniversează ziua de naştere pe 15 decembrie. Printre ei... TATA. M-a amuzat ideea în sine – aniversarea tatei, menţionată pe Facebook... Da, tata are un cont pe Facebook, nu e mare scofală, (aproape) toată lumea are, aşa că, de ce nu... Ciudat este că până în clipa aceea nu-mi amintisem de ziua lui de naştere. Adică ştiam că e pe 15 decembrie, discutasem cu Sister detalii despre cadou, însă atunci, în clipele acelea în care s-a schimbat data din calendar eram cu gândul în altă parte. Şi mi s-a părut atât de straniu şi de lipsit de originalitate ca un monitor de laptop să-mi împrospăteze memoria. Am trecut însă rapid peste astfel de gânduri, de altfel inutile. Am avut impulsul să-i las tatei un mesaj pe Facebook, însă mi s-a părut la fel de inutil. M-am simţit deodată ruşinată (da, cred că acesta e sentimentul) din cauza tuturor mesajelor cu urări pe care le-am lăsat pe Facebook multor oameni pe care-i cunosc. Adică... de ce nu am dat un telefon? Chiar atât de halucinant să fie oare efectul mediului virtual asupra sufletului? Cine o mai fi ştiind şi asta... Nu, nu i-am lăsat tatei niciun mesaj pe Facebook. Aveam sentimentul că ar fi fost un fel de sacrilegiu. Nu ştiu exact din ce cauză, însă aşa am simţit în momentul acela. Mi-am propus să-l sun la prima oră a dimineţii şi să-i fac urările cuvenite.

Dimineaţa m-am luat cu treburi, iar când mi-am amintit din nou de tata, se făcuse deja amiază. M-a încercat din nou acelaşi sentiment care mă bântuise cu ore în urmă. Nu prea am înţeles de ce. În fond, în fiecare an e la fel... îl sun, îi urez La mulţi ani!, glumim, el îmi spune din nou că e bătrân, eu îl contrazic şi îi spun să nu se mai lamenteze şi astfel se scurge încet dar sigur timpul, marele Timp... Aş fi vrut să fie altfel acum. Nu ştiu de ce. Mi-am amintit deodată că tata m-a rugat de atâtea ori să-mi pun un webcam ca să-l vadă mai des pe Tudor. I-am spus mereu că nu am timp să mă joc la laptop şi că o să-i îndeplinesc dorinţa. Au trecut mai bine de trei luni şi nu am făcut-o, cu toate că Sister mi-a adus un webcam, cu toate că aş putea găsi timp, cu toate că... Am luat camera, am conectat-o, am deschis messengerul, am dat de câteva ori next şi gata. Nu a durat mai mult de un minut. I-am cântat cu toţii La mulţi ani! tatei, care era acolo aşteptându-ne parcă de când lumea. I-am citit fericirea pe chip şi mi s-a pus un nod în gât în clipa în care am realizat că, dintr-o comoditate absurdă, i-am refuzat atâta timp o dorinţă simplă şi atât de firească pentru un bunic de a-şi vedea nepoţii ce-i sunt atât de dragi. Din nou acelaşi sentiment incomod care mă bântuise noaptea... I-am urat tatei La mulţi ani!, am glumit, dar de data asta nu mi-a mai spus că este bătrân. Probabil a uitat, pentru că a preferat să se bucure că-i vede pe Tudor şi pe Elisa. Sau poate că nu a mai vrut să-mi spună...

Sub o formă sau alta toată după-amiaza mi-a revenit constant în minte chipul tatei. Cu vreo jumătate de oră în urmă am deschis laptopul. Nu mai ştiu nici eu din ce motiv. Am intrat pe Facebook, dintr-un reflex de care mi-aş dori să scap cât de curând. Am intrat pe pagina tatei, din curiozitate. Avea acolo o mulţime de urări de la persoane pe care nu le cunosc. Unora le şi răspunsese cu câte un Mulţumesc!, cele mai multe rămăseseră însă fără ecou. Nu ştiu de ce, dar în clipa aceea m-am simţit ciudat de bine că nu i-am scris nimic tatei pe Facebook. Explicaţia logică a acestui sentiment rămâne un mare mister pentru mine. Şi totuşi aş fi vrut să-i mai spun ceva tatei. Aş fi vrut să-i spun că mă întristează cumplit când îmi spune că este bătrân, că pentru mine este veşnic tânăr, că sunt mândră că-mi este părinte şi că mi se face uneori dor de zilele în care purtam discuţii interminabile pe teme savante, de partidele de Scrabble, de arcurile cu săgeţi, de clătitele întoarse cu stângăcie, spre disperarea mamei... Şi aş mai fi vrut să-i spun că-mi pare rău pentru nenorocita aia de cameră web, pe care se pusese praful...

Mi s-a pus din nou acelaşi nod în gât, pe care ştiu foarte bine de unde-l moştenesc. Aşa că, fără să devin patetică şi păstrând ceea ce este de păstrat în afara mediului virtual, îţi spun încă o dată, acum, cu câteva minute înainte ca ziua să se încheie: La mulţi ani, TATA!

Prima zăpadă... altfel...

Îmi era dor de ea. Nu la fel de mult ca în alţi ani, dar îmi era dor. Simţeam, undeva în adâncul fiinţei, că liniştea va veni odată cu ea, că sufletu-mi învăluit în alb va regăsi acel ceva pe care nu reuşesc să mi-l numesc, dar pe care ştiu că-l pierd cu fiecare zi care se scurge în neant. Mi-am spus într-una din zilele trecute că vreau să ningă. De fapt... voiam doar o schimbare de anotimp sau de altceva, ceva care să rupă monotonia caldă a ultimelor săptămâni. Nici nu mai ştiu exact ce voiam şi poate că nici nu mai are importanţă...

Cu o seară înainte mi se păruse că ninge. Goneam spre casă, pe strada pustie, dar îmi plăcea să cred că nu am o destinaţie anume, că mă pierd pur şi simplu în noapte, fie şi pentru câteva minute. De fapt ploua într-un fel bizar, cu stropi mari care nu se hotărau încă dacă să se metamorfozeze sau nu. Se izbeau de parbriz ca şi cum ţineau neapărat să-mi facă în ciudă. Ştiam că metamorfoza avea să se producă peste noapte şi că aveam s-o ratez. Mi-am amintit brusc de o dimineaţă trecută de decembrie, când fusesem părtaşă la uvertura anotimpului alb, începută haotic cu aceiaşi stropi imenşi care se transformau sub ochii mei în fulgi, în timp ce urcam Copoul şi-n toată fiinţa îmi răsuna un singur gând - Ningeeeee!!! Era altfel... Melodia care începuse între timp la radio, m-a dus într-o altă iarnă îngheţată... Mi-am amintit involuntar de o fiinţă blândă, care s-a stins în iarna aceea, apoi de alte ierni ale copilăriei, rătăcite pe undeva prin memorie. Contrar obişnuinţei pe care mi-am creat-o în timp, n-am prelungit agonia dincolo de minutele care mă despărţeau de revenirea în spaţiul cotidian. Pentru prima oară, după mult timp, nu m-am lăsat copleşită de melancolie. Am revenit în prezent atât de firesc, ca şi cum nimic din tot ce-mi trecuse prin minte nu se întâmplase vreodată.

Am adormit greu, cu gândul la iarnă. Ştiam că a doua zi dimineaţă avea să fie totul alb. Ştiam... pur şi simplu... la fel cum ştiam că iarna aceasta nu va mai fi la fel. Uitasem însă cât de frumoase sunt lucrurile simple. Noroc că are cine să-mi amintească... M-a trezit Elisa, cu bucuria pe care numai copiii ştiu s-o exprime atât de firesc – Mamaaaa, a nins!!! I-am zâmbit tandru, cu ochii încă grei de somn – Ştiu că a nins... Întrebarea ei m-a trezit brusc – De unde ştii, că doar n-ai dormit afară... Chiar aşa, de unde ştiam? Am izbucnit amândouă în râs şi am rămas pentru câteva secunde cu ochii lipiţi de ferestrele mari prin care inunda  lumină diafană.

Când s-a trezit Tudor, era deja lumină de-a binelea. L-am luat instinctiv în braţe şi l-am dus la fereastră. Aveam nevoie de încă o reacţie spontană de copil, care să-mi amintească de ce mi-am dorit să ningă. A făcut nişte ochi mari, m-a privit cam nedumerit şi a întins degeţelele spre fereastră – Aaaaaa!!! A lovit de câteva ori geamul cu mânuţele, apoi a izbucnit în râs şi a început să mă pupe pe obraji. Ne-am plimbat aşa, îmbrăţişaţi copilăreşte, pe la toate ferestrele. M-a cuprins deodată o bucurie nouă, ca şi cum aş fi văzut pentru prima dată zăpada... altfel...

Printre crengile albe se mai zăreau însă câteva pete galbene, rămăşite ale unei toamne târzii, care-mi aminteau că ochiul meu de adult maturizat forţat este condamnat să observe mereu detalii inutile ce deformează micile bucurii ale lucrurilor simple. 

Suspendată între anotimpuri

Mi-e dor uneori de vară... Un dor nebun pe care nu-l pot explica în cuvinte prea multe, dar care-mi umple fiecare atom din corp şi care-mi pictează sufletul în culori străvezii, de mare mirosind a ploaie. Alteori mi-e dor de toamnă. Simt frunze imaginare umplându-mi palmele goale şi alunecându-mi necontenit printre degete, într-o mişcare grăbită şi nestatornică. Îmi lipseşte uneori mirosul de verde crud şi nebunia mugurilor ce stau să plesnească şi-n fiecare an aştept zăpada cu nerăbdarea unui copil care nu-şi găseşte astâmpăr la gândul că i se vor topi pe pleoape fărâme de cer.

Am ascuns în fiecare anotimp atâtea clipe magice urzite-n poveşti scrise pe pagini imaginare, încât uneori nu mă pot hotărî pe care dintre ele s-o recitesc. Dau mereu paginile rapid şi mă opresc doar atunci când îmi obosesc degetele iluzorii pe litere scrijelite mai adânc în file de suflet. Atunci mă cuprinde o teamă inexplicabilă de mine însămi; o convertesc în tăceri de-o clipă în care-mi azvârl toate regretele pe care ar fi trebuit să le trăiesc cândva. Mi se face mereu brusc dor de alt anotimp în care fug fără să pun niciun semn de carte acolo unde am poposit. Şi alerg, alerg dintr-un anotimp în altul, lăsându-mă copleşită de farmecul diafan al începuturilor şi refuzând cu încăpăţânare finalurile. Întotdeauna mi se face dor de alt anotimp înainte ca cel în care se întâmplă să fiu să se apropie de sfârşit. E ca şi cum m-aş strecura pe furiş dintr-o încăpere în alta, pe un culoar circular, într-un itinerar continuu printre amintiri pierdute în spirala timpului.

Veri minunate, toamne pustii, primăveri cu parfum de liliac, ierni ale vrajbei, veri cu ploi calde şi nopţi interminabile, toamne cu fluturi, ierni de poveste... – toate se contopesc într-un singur şi etern anotimp al fiinţei mele, prin care trec continuu, scrijelind mereu alte şi alte poveşti (pagini pentru anii ce vor veni negreşit) fără să-mi pese că uneori îmi plagiez trecutul.  Încerc câteodată să mă agăţ de un anotimp sau de altul. Nu-mi reuşesc. N-apuc niciodată să-mi dau seama care e anotimpul meu preferat. Probabil că e nevoie de ceva antrenament şi pentru o ispravă ca asta. Alerg mereu printre ele şi simt că nu mă pot opri. E ca şi cum sufletul mi-e ascuns mereu undeva între anotimpuri, balansându-se cu agilitatea unui acrobat care merge pe sârmă fără să se gândească vreo clipă că şi-ar putea pierde echilibrul. Nu mai caut răspunsuri. Mi-e bine aşa, permanent suspendată între anotimpuri. Şi-n clipa asta ştiu doar că... vreau să ningă.

Reîntâlnire cu mine însămi

De câteva zile trăiesc un sentiment bulversant chiar şi pentru fiinţa temperamentală din mine – amestec de plenitudine şi de angoasă cotidiană, de fericire  înţeleaptă şi de dorinţă de eliberare din mine însămi. Dacă nu ar exista precedente, l-aş numi bizar, însă... Nu, nu încerc să scriu un discurs despre unicitatea eului şi nici să fac o şedinţă de autoterapie scripturală. Colţul din dreapta al monitorului îmi arată că nu este timp pentru divagaţii inutile, nici măcar într-o astfel de noapte ce stă sub semnul insomiei. Aceasta nu mă opreşte totuşi să-mi îngădui un moment de revelaţie.

Cu câteva luni în urmă, când am văzut prin oraş afişele ce anunţau redeschiderea Teatrului Naţional, am simţit un fel de extaz interior, pe care doar copiii îl pot pricepe cu adevărat. Îmi era dor de sala de poveste, în care am avut norocul să-mi pierd paşii seri de-a rândul cu ani în urmă, pe vremea când încă visam necontrolat. Mi-am promis că nu voi rata reîntâlnirea cu teatrul în spaţiul său sacru. E drept că în toţi aceşti ani am văzut spectacole în celelalte locaţii din oraş, unele emoţionante, altele despre care abia dacă-mi amintesc, însă îmi era dor să-mi las simţurile subjugate de eleganţa catifelei purpurii şi de strălucirea decorului, cu toate că barocul nu mă caracterizează întotdeauna. Promisiunea a alunecat însă undeva adânc în suflet, odată cu toamna asta de ispravă, care mi-a înflorit toate nostalgiile de odinioară. Cel puţin aşa îmi place să cred. În realitate, timpul, da, marele Timp, nu mi-a îngăduit în toate aceste săptămâni de când s-a redeschis Teatrul Naţional să mă bucur de splendoarea care s-a lăsat atât de mult aşteptată. Nu caut scuze, e purul adevăr. N-am timp, dar cine are...? Esenţial este că, în cele din urmă, am regăsit bucuria de odinioară. Şi nu oricum, ci printr-un mijlocitor cu totul special. 

Miercurea trecută am văzut-o pentru prima dată pe scenă pe Maia Morgenstern. Recunosc, înainte de începerea piesei, n-am acordat prea multă importanţă nici măcar detaliilor importante. Poate părea uşor ipocrită această mărturisire, ştiu... Adevărul este că m-am bucurat atât de mult că merg din nou la teatru, încât chiar nu conta ce urma să văd pe scenă. Când am primit invitaţia de la buna mea prietenă, am acceptat fără să-mi pese ce şi cum. De obicei sunt selectivă şi nu din snobism, ci din acelaşi considerent temporal care mă face să pun mereu în balanţă adevărata valoare a unui lucru sau altul cu greutatea sa măsurată în minute. De data asta însă, evadarea în teatru a fost din start nepreţuită, aşa încât da, spre ruşinea intelectualului din mine, m-am trezit cufundată în catifeaua scaunului purpuriu fără să am habar la ce piesă venisem. Am aflat rapid – Jubileul, în regia lui Radu Beligan. Mai târziu, am aflat că era vorba despre un text scris de Jean-Marie Chevret şi Michèle Ressi, autori contemporani de care nu auzisem vreodată. Dar acestea sunt deja detalii… să nu ne pierdem în ele. Piesa în sine, deşi nu mă încumet s-o judec, e destul de banală – o actriţă celebră, ajunsă la vârsta senectuţii, se simte părăsită de celebritatea care i-a hrănit orgoliul ani la rând şi este în căutare disperată de publicitate. Obţine o apariţie nesperată la o emisiune televizată cu audienţă mare însă, din nefericire, din cauza unui incident tragi-comic (se blochează pe terasa propriului apartament), nu reuşeşte să mai ajungă la emisiune, petrecându-şi noaptea întreagă pe terasă şi având astfel ocazia să-şi rememoreze trecutul. Personajul trece printr-o gamă de stări variate, de la furie, la disperare, de la calm, la nepăsare, de la deznădejde şi nepuţinţă la pace interioară. Totul este supradimensionat, personajul autoconstruindu-se gradat, în tuşe groase, combinate ingenios cu tuşe fine, de la prima la ultima replică. Nimic altceva decât un monolog siropos despre viaţa divei Amelie, actriţă ajunsă la o vârstă a rememoărilor şi a iluziilor – singurele care îi mai hrănesc foamea de lumina reflectoarelor. Glumiţe reuşite, presărate pe ici pe colo, gustate pe măsură de public (spre surprinderea mea, erau multe scaune goale), într-un text cu filosofie multă şi adesea facilă, servită de către autori la pachet cu un happy end cu iz hollywoodian. Cum spuneam însă… nu piesa în sine e cea care m-a fascinat, ci aceea care i-a dat viaţă – Maia Morgenstern.

Nu o văzusem niciodată înainte, nici pe scenă, nici în vreo altă împrejurare. Am văzut-o sporadic pe la televizor, mai mult în reclame decât în alte contexte. N-am văzut nici Patimile lui Isus, filmul care a iscat atâtea comentarii şi nici vreo piesă televizată. Cu alte cuvinte, nu o cunoşteam pe Maia Morgenstern şi poate că şi acest lucru a contribuit la perplexitatea (în sens pozitiv) care m-a subjugat odată cu vizionarea Jubileului. Maia Morgenstern e genială – orice aş spune în plus, mi se pare inutil. Şi totuşi, o fac, pentru că simt nevoia să eliberez, chiar şi aşa, chinuit, bucuria de a fi cunoscut un mare actor în felul acesta. E o femeie frumoasă, care nu-şi arată vârsta (nici nu ştiu câţi ani are) sau dacă şi-o arată, o face exemplar. Reuşeşte să joace formidabil un rol care nu excelează prin construcţie dramatică, făcând dintr-o piesă şubredă din multe puncte de vedere un monolog frumos, la care îţi este drag să te uiţi şi în care eu, om simplu, fără aere de divă sau de cine ştie ce personaj, m-am regăsit în câteva rânduri cu toată fiinţa mea. Poate că pledoaria mea devine uşor patetică, având în vedere circumstanţele. Am citit mai multe comentarii (probabil mult mai avizate decât ceea ce scriu eu acum), pe marginea piesei, unele laudative, altele tăioase. Nu m-au convins nici unele, nici celelalte. Eu ştiu ce am văzut eu şi asta mi-e de ajuns. Am văzut un om singur, pe o scenă căreia, pentru două ore, i-a împrumutat viaţă, în faţa unei săli pe care mi-ar fi plăcut să o văd arhiplină, dar care, în fond mi-a umplut sufletul, hrănindu-mi ego-ul avid de evadare într-o astfel de fantezie. În viaţă suntem, uneori, simpli spectatori… de cele mai multe ori ne jucăm însă propriul rol, pe o scenă invizibilă, fără să ne pese dacă sala este sau nu plină. O facem oricum, în virtutea unei inerţii care nu are nimic de-a face cu arta. Şi tocmai de aceea avem nevoie poate, din când în când, de astfel de evadări, în care să schimbăm rolurile cu oameni – actori – care ştiu să se prefacă mai bine decât noi şi care ne ajută, fără să ştie, să ne regăsim…

Dacă nu aţi văzut-o încă pe Maia Morgenstern jucând, mergeţi şi o vedeţi! În Jubileul sau în oricare altă piesă… Sunt multe de spus, însă nimic nu egalează sentimentul de a te (re)întâlni cu teatrul. Pentru mine a fost ca o reîntâlnire cu mine însămi. E târziu, foarte târziu… dar, vorba divei Amelie, e şi mâine o zi…

Limba română în variantă „made in China” sau cum i-am cumpărat copilului meu scaun de preşedinte

Recunosc de la bun început că sufăr de anumite obsesii atunci când vine vorba de utilizarea corectă a limbii române, lucru lesne de înţeles, dată fiind natura profesiei mele. Desigur, asta nu-mi dă dreptul să mă iau de oricine face vreo greşeală de exprimare în minunata noastră limbă maternă şi, cu atât mai puţin să am pretenţii stupide de corectitudine lingvistică atunci când vine vorba de vreun prospect sau de vreun manual de utilizare a vreunui produs revoluţionar intrat în circuitul comercial românesc. La urma urmei, pragmatic gândind, importantă este înţelegerea mesajului. Schilodirea limbii, fenomen din ce în ce mai des întâlnit oriunde mi se opreşte privirea, trece de cele mai multe ori neobservată. N-ar fi nici asta o tragedie, n-a murit încă nimeni din cauza unei cratime folosite incorect sau a vreunui barbarism cu pretenţii de neologism, dar nu se ştie niciodată până unde pot merge lucrurile. Cine ştie dacă nu cumva peste vreo câteva secole nu ne vom întoarce (aşa, de dragul exemplificării mitului eternei reîntoarceri) la practici de comunicare ancestrale. Dar să n-o lungesc prea mult cu metaforele, că s-ar putea să-mi sporesc inutil numărul duşmanilor lingvistici şi zău că nu acesta este scopul prezentelor rânduri.

Iată, pe scurt, anecdota... Cu ceva timp în urmă m-am decis să profit de binefacerile inginereşti în materie de recuzită utilă creşterii bebeluşilor. Încă de când s-a năcut, Tudor a fost răsfăţat cu cadouri, care mai de care mai drăgălaşe, unele utile, altele amuzante, altele numai bune de torturat părinţii. Scăunelul de masă fusese promis de mătuşica „preherată”, aşa că nu am lăsat pe nimeni să mai facă vreo altă ofertă. Şi cum în primele luni un astfel de cadou ar fi fost o mobilă inutilă în apartamentul nostru neîncăpător, am amânat momentul achiziţionării lui. Zilele au trecut însă pe nesimţite şi momentul diversificării (iată ce cuvânt minunat...) a readus în discuţie mobila cu pricina, recte cadoul promis. Am pornit aşadar în căutarea scăunelului perfect care, ca orice lucru perfect, nu există. Ştiam de la bun început asta, însă ne-am înarmat cu răbdare. După un lung periplu prin magazine de profil în vederea prospectării pieţei, am ajuns la concluzia că nu meriă totuşi să aruncăm un salariu pe un scaun fiţos care, cel mai probabil, va ajunge în final tot pe post de mobilă ambulantă. Din multitudinea de oferte, care mai de care mai „tunate” şi mai sofisticate, am ales, aşadar, un model care ni s-a părut cât de cât apropiat de scopul pentru care fusese proiectat şi al cărui preţ nu sfida încă bunul simţ. Vânzătoarea ne-a explicat toate manevrele necesare plierii şi reglării dimensiunilor, ba chiar ne-a făcut şi o demonstraţie practică. Nu erau prea multe butoane, însă erau suficient de multe ca să-mi încarc inutil memoria, aşa că am întrebat politicos: Are şi instrucţiuni de utilizare în limba română?. Doamna îmi răspunde binevoitoare: A, da, are, dar nu vă folosesc la nimic alea... Ei aş, îmi spun în gând, cum să nu-mi folosească? Te pomeneşti că oi fi uitat să citesc în limba română. Am luat instrucţiunile, cu intenţia măreaţă de a le studia pe îndelete acasă. Toată lumea era mulţumită – oamenii îşi vânduseră produsul, mătuşa scăpase de grija cadoului, Tudor avea jucărie nouă, iar eu... eu avea să mă procopsesc cu cea mai hilară experienţă lingvistică din câte mi-a fost dat să întâlnesc până acum. Şi aici începe aventura...

Ajunşi acasă, ne-am grăbit să testăm „giucăreaua”. Şi cum mă încăpăţânasem să nu-mi irosesc neuronii reţinând explicaţiile vânzătoarei, am căutat prin cutia de ambalaj instrucţiunile de utilizare. Ştia ea doamna ce ştia când îmi spusese că n-o să mă ajute la nimic. Şi eu, care fusesem convinsă că e o insultă involuntară la adresa capacităţii mele de a citi şi de a înţelege un text în limba română... Să n-o mai lungim şi să purcedem la o lectură de-a dreptul captivantă. Dacă vreţi, putem face şi o analiză stilistică, textul se pretează din plin la o abordare avangardistă. Titlul nu e cine ştie ce, însă mi-a sunat cam anapoda: Catedra de utilizare. Utilizatorul manual. Hmmm, o fi vreo inversiune intenţionată, îmi zic. Eh, ce mai contează. Să vedem cum se reglează înălţimea, că în fond asta mă interesa. Mă uit, ca orice om normal, pe schema care indică (sau ar trebui să indice) părţile componente ale produsului. Aşa am aflat că, printre altele scaunul e dotat cu: lapte sticlă titularul, complexul farfuries (mamăăăă, asta suna mai ceva decât complexul lui Oedip), antiblocare bucată, button de pe articulaţii, spate picior, decorativ de argat picioare (ce-o fi însemnând „a arga”?), jos picior, înainte de roată şi alte câteva componente cu rezonanţe care fac să pălească celebrul „gât legău” al celor de la Şcoala Ardeleană. Bun, zic, hai că n-o fi bai, m-oi prinde eu pe parcurs la ce foloseşte butonul de pe articulaţii şi decorativul de argat picioare... Am purces, aşadar, la lectura ineditului prospect, împărţit frumos în trei capitole bine delimitate. Titlul primului dintre ele pare să anticipeze ce va urma: I.Atenţie Probleme. Prima frază, deşi inteligibilă, mă pune pe gânduri: Pentru a se asigura de copii siguranţă, vă rugăm să citiţi cu atenţie instrucţiunile pentru a efectua instalarea şi utilizarea de Dining Catedra. Ei, îmi zic, n-or fi avut bani de traducător şi au apelat la Google translate. Şi citesc aşa vreo cinci – şase rânduri, până dau de următoarea propoziţie: Vă rugăm să nu mai mult decât în loc de luat masa preşedintelui copii. Ei, na! Ce-o mai fi şi asta? Poate vreun mesaj subliminal? Continui lectura cu interes... Peste alte câteva rânduri, rămân perplexă: Când copiii în funcţiile de preşedinte, este necesar să se frână de frână cilindru doi copii în preşedintelui, funcţiile de preşedinte, nu pot fi introduse în sol, pantă. Ce bazaconie o mai fi şi asta? Zău că dacă n-aş avea simţul umorului suficient de dezvolat, aş crede că ăştia au intrat în campanie electorală înaintea OTV-ului. Aşadar, am un scăunel de preşedinte, dotat cu o frână de frână... Aşa că e de la sine înţeles că atunci Când copilul dumneavoastră la redarea în funcţiile de preşedinte, vă rugăm să se adapteze la minim poziţia de preşedinte. Iar În cazul în care preşedintele să loc şi domeniul de aplicare al lumina directă a soarelui, funcţiile de preşedinte, vă rugăm să asiguraţi să se răcească în jos, şi apoi locul în care copilul dumneavoastră în funcţiile de preşedinte. Pare logic, nu? Şi uite aşa, în vreo jumătate de pagină neuronii mei au ajuns într-o avansată stare de ameţeală, încercând să descifreze un text care i-ar face invidioşi pe Tristan Tzara şi pe ai lui urmaşi dadaişti (în cazul în care o mai fi existând vreunul).

Înarmată cu preţioasele atenţionări legate de eventualele probleme ce ar fi putut apărea în timpul „catedrei utilizator”, ca să menţinem stilul avangardist al exprimării, trec la capitolul al doilea (cel care, de fapt, mă interesa), despre instalarea produsului. Prima indicaţie mă lămureşte pe deplin: În acelaşi timp, apăsaţi pe butonul de pe ambele maluri ale articulaţiilor, în final înainte şi după picioare a început să arate locaţia Figura 1 pentru a auzi „Click” (asta-mi place, ghilimelele sunt corect folosite) de sunet, butoane, ferestre de tip pop-up care deschide blocat preşedintelui. Măi, să fie! Deci totul se învârte în jurul preşedintelui! Ăştia fac politică să ştii, îi zic lui Dragoş, care nu-mi înţelege reacţiile până nu-i citesc câteva rânduri din buclucaşul manual de utilizare. Mă străduiesc să descopăr care or fi fiind „malurile”, care par să fie populate de... „căprioare”. Da, da, căprioare: Vă măruntaiele înainte de căprioară picioare, urmat de instalarea piese decorative […]. Nu vă vine să credeţi că e vroba despre căprioare? Foarte rău. Vă spun eu că e vorba despre căprioare... Şi pentru variaţie stilistică este folosit şi un sinonim... Atenţie la cele două ciută picioarele întinse […]. Pffff, simt cum ceaţa mi se aşterne delicat peste circumvoluţiuni. Mă îtreb involuntar dacă mai are sens să mai parcurg şi alt treilea capitol, intitulat cât se poate de logic III.Utilizare. Firesc, după ce am instalat „malurile” şi „căprioarele” şi am reţinut avertismentele referitoare la „preşedinte”, e cazul să trecem la utilizarea efectivă a produsului. Nu de alta, dar o fi având şi termen de expirare, mai ştii... Şi pentru că aşa e frumos, utilizarea este prezentată detaliat, pe două pagini, pentru fiecare element component în parte. Aşa am aflat că pentru folosirea frânelor se va merge în vârful picioarelor până la trecerea de la scormoni sub frânare pentru că această stare de roţi se poate roti în. Cum??? Nu ştiţi ce înseamnă „scormoni”? Ei, poftim ignoranţă!

Fac o ultimă sforţare neuronală şi trec la subcapitolul (da, da există şi subcapitole, ca în orice document respectabil) despre utilizarea centurilor de siguranţă. După atâtea indicaţii preţioase, ca un părinte cuminte şi responsabil ce sunt (asta rămâne de revizuit) vreau să mă asigur că am cumpărat un produs ce prezintă siguranţă pentru al meu copil. Mă lămuresc rapid: Apăsaţi public pentru a purta ambele maluri de protruding buton pentru a deschide publice legătură cu butonul din ţara de origine a copilului dumneavoastră. O, da!!! Precizarea e de bun augur, pentru că în mod sigur, după o astfel de lectură, ajungi să te întrebi care îţi este ţara de origine sau, cel mai probabil să-i trimiţi pe producători cu tot cu prospect la origini (ştim noi care).

Să nu-mi spuneţi că nu aţi înţeles nimic din ce aţi citit până acum, că nu vă cred. În orice caz, vă las deliciul de a descoperi restul indicaţiilor preţioase în fotografiile memorabilului prospect.

Epilog neaşteptat

La vreo câteva zile după inedita experienţă lingvistică, m-am întâlnit în faţa blocului cu una dintre noile mele vecine, o doamnă respectabilă şi foarte drăguţă de altfel. Ne salutăm, îl drăgăleşte câteva secunde pe Tudor care e întotdeauna încântat de astfel de intervenţii spontane ale celor care-i fac complimente, apoi mă întreabă câţi ani are. N-are ani, îi zic, ci doar vreo şapte luni... Doamna rămâne uimită, apoi îmi spune admirativ: Ei doamnă, aşa sunt copiii acum, precoce de tot, dar e bine...e frumos foc şi isteţ. Cine ştie, poate el o fi viitorul preşedinte! Rămân perplexă. Câte şanse erau, ca la scurt timp după ce mi-am strofocat neuronii ca să pricep ce vrea să însemne preşedintele din manualul de utilizare a scaunului devenit între timp jucăria preferată a lui Tudor, cineva să facă o astfel de remarcă? Am izbucnit instantaneu în râs. Carevasăzică (am scris corect, e verificat în DOOM 2), o fi existând vreun sâmbure mistic în toată tevatura asta cu scaunul de masă / preşedinte. Te pomeneşti că am avut în mână vreun text iniţiatic într-ale politichiei şi eu, ignoranta, n-am ştiut să-l descifrez, lăsându-mă copleşită de aparenţa nonsensului lingvistic.

Catedra de utilizare Utilizatorul manual (I)

Catedra de utilizare Utilizatorul manual (II)

Hai, mami, chiar vrei să zâmbesc? Nu vezi că am treabă?

Bine, fie, un zâmbilici pentru tine...

Ce? Sunt murdar? Păi nu ziceai că e scaun de preşedinte?

Hai, gata, că am obosit!

(Activitatea care mă face să cred că totuşi cuvântul "preşedinte" nu e pus întâmplător în prospect...)