Am încetat să mai număr

”La fiecare vârstă trebuie să te întrebi, ca Dostoievski, dacă ești pe cale să-ți termini viața sau abia s-o-ncepi.” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut)

Îmi iau în fiecare an, de ziua mea, un fel de răgaz existențial de câteva clipe efemere în care în recapitulez în minte esențialul de până acum. Desigur, fără aspirația sau pretenția de a tinde în vreun fel spre profunzimea lui Liiceanu sau de a mă raporta la Dostoievski. Ar suna mult prea prețios și livresc. Fac asta involuntar, ca pe un soi de ritual ce face parte din însăși semnificația zilei. De cele mai multe ori m-a copleșit nostalgia și, în ultimii ani, un fel de teamă inexplicabilă de ceva... Aș fi prea melodramatică să leg asta de sentimentul inevitabil al îmbătrânirii, ce face parte, în fond, din firescul existenței fiecăruia dintre noi, însă aș fi, pe de altă parte, naivă și ușor ipocrită să afirm că nu știu ce este acel ”ceva”. Las însă lucrurile așezate în ordinea lor, pe care experiențele acumulate în atâția ani și recapitulate haotic sau meticulos din timp în timp au orânduit-o pentru mine.

Pentru că...

Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi... iar uneori sunt chiar mai mult de atât. Și e nevoie de atât de puțin ca să știi... în dimineți cu fulgi agățați de crengi, în raze despletite printre nori, în așteptări amestecate cu pulbere de stele cernută din praf de vise, în miez de noapte transformat în alb colorat în nuanțe de curcubeu, în sunete ivite neașteptat pe timpan... în orice. Omul are nevoie de atât de puțin pentru a fi fericit! Doar că puținul acesta e atât de fragil, încât cei mai mulți îi ratează ireversibil perindarea prin univers. Dar uneori știi. Știi... pur și simplu... din zâmbetul în care se topesc necuvinte, din fiorul cald al degetelor îmbrățișate involuntar și nesfârșit, din lacrima-ți topită târziu în ochii limpezi în care te privești așa cum ești, așa cum ai știut întotdeauna că ești. Știi... pur și simplu... Știi și simți că nu mai este nevoie de nimic altceva decât de acest etern început din care nu vrei să pleci, de teamă că s-ar putea să te pierzi din nou... pe tine. Și rămâi așa, suspendat în început fără sfârșit, chiar dacă între timp trăiești, ca toți ceilalți, în cotidian. Nu vrei să distrugi simplitatea clipei ascunse în suflet... umbră de vis pe care te străduiești să îl păstrezi intact, de teamă că nu va mai exista vreodată altul la fel... cu toate că știi că, într-un fel sau altul, nu se va sfârși niciodată. Știi și asta. Și tocmai pentru că știi fără ți se spună, îți simți sufletul eliberat de orice ar fi putut să te facă să te îndoiești.

Un 2016 sub semnul călătoriei și al descoperirilor

Am primit zilele trecute un mail care mi-a rămas în mod straniu în minte, cu toate că, la prima vedere nu este decât un mesaj cu urări de sărbători primit din partea echipei unui hotel în care am stat vara trecută, mesaj ce face probabil parte din strategia publicitară și pe care în mod sigur l-au primit toți cei care, ca și mine, au fost oaspeții hotelului într-un moment sau altul. Chiar și așa, mesajul pe care mi l-au trimis cei din echipa Hotelului Petit Louvre din Nisa, a reușit să scormonească în mine amintiri recente pe care le-am îngropat cumva în suflet în mod deliberat mult prea devreme. L-am primit în limba franceză și în limba engleză, dar prima variantă este cea care mi-a rămas întipărită în memorie…

Lucruri simple

Pleoape somnoroase deschise brusc de mânuțe zglobii în clinchet de râs ghiduș. Sub ele se mistuie încă un vis a cărui amintire încerc involuntar, însă în zadar, să o păstrez. Încă un minut de reverie matinală. Căldura păturii pufoase ce îmi gâdilă gleznele și un sentiment de deja-vu plăcut. 

Exercițiile tăcerii – ultima zbatere…

Sfârșit… Zbatere… Liniște… într-o ordine haotică, pe care încă îmi este greu să o controlez. Sau poate că nici nu trebuie. Pentru că există în toate un soi de autocontrol care nouă, oamenilor ne scapă mereu. Cuvinte… frumoase, suferinde, palide, bolnave, furioase, disperate, acide și încă alte un million de soiuri de cuvinte. M-au bântuit toate în aceste ultime luni ale anului – o luptă continuă cu ele, cuvintele, și, dincolo de ele, cu mine însămi. Apoi, deodată, de câteva zile… tăcere. O tăcere molcomă ce mi s-a insinuat în întreaga ființă în clipe lungi care mi se scurg prin vene cu toate trăirile sublimate parcă într-un fel de esență pură.

Lecția binelui care nu așteaptă nimic în schimb

Ne punem adesea dorințe în suflet. O facem, de cele mai multe ori, în momente despre care știm că sunt făcute pentru a ne pune dorințe. Pentru că așa ni s-a spus, pentru că așa fac cei din jurul nostru, pentru că sperăm că dorințele împlinite înseamnă fericire. Iar uneori o facem pur și simplu... pentru că dorințele sunt parte din noi, pentru că suntem oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin până la final. Mi-a trecut adineaori prin minte gândul că la cumpăna dintre ani universul întreg devine o imensă plasă de fluturi în care se adună miliardele de dorințe ce prind aripi în câteva secunde măsurate doar de diferențele de fus orar... Apoi mi-am amintit, involuntar, de dorințe pe care eu însămi mi le-am pus într-o noapte ori alta, la trecerea simbolică a timpului. Am renunțat repede să fac o retrospectivă, pentru că am învățat fără să vreau în noaptea asta că recapitularea trecutului nu face decât să deschidă inutil răni ce trebuie să rămână închise. Așa că m-am rezumat la ultima astfel de dorință, pusă la început de an, pentru simplul motiv că pe aceea nu o consider încă trecut, căci anul acesta pe sfârșite mai curge încă în clepsidră...

Paradoxul lui ”Cred”

Viața e plină de paradoxuri. Cu unele dintre ele trăim fără să știm măcar, pe altele le ignorăm cu bună știință, făcând mereu compromisuri cu noi înșine, sperând mereu că ni se va revela sensul; cu puține dintre ele alegem să ne luptăm onest, până la capăt, indiferent care va fi fiind acela.