Astăzi este ziua pe care de când am venit aici o aşteaptă toată lumea. Preşedintele
Jean-Claude Juncker va anunţa azi, într-o conferinţă de presă, componenţa
viitoarei Comisii şi structura portofoliilor. Din prima zi în care am fost
prezentă la briefingurile de presă acesta a fost mereu unul dintre subiectele
prioritare ale jurnaliştilor, care au încercat, fără prea mult succes, să afle
înaintea publicului larg, detalii despre cum va arăta şi cum va funcţiona Comisia
în varianta Juncker. Astăzi curiozitatea tuturor va fi satisfăcută şi, în mod
firesc, vor începe probabil tot felul de speculaţii, de raţionamente şi de
supoziţii transpuse în întrebări pe marginea acestui eveniment.
Mă pregătesc, aşadar, de dimineaţă, să asist la conferinţa de presă care
are loc la prânz, înlocuind briefingul obişnuit. Este un moment important
pentru toţi cetăţenii europeni şi trebuie să recunosc că mă încearcă un
sentiment inedit la gândul că voi fi acolo, în sala în care Juncker va anunţa
componenţa şi modul de funcţionare ale viitoarei Comisii. Sentimentul îmi este
confirmat de îndată ce trec de controlul de securitate. Pe hol, în faţa sălii
de presă, o mare de jurnalişti, cameramani, reporteri, aşteaptă să între în sala
în care, de obicei, se ţine întâlnirea de prânz. La uşă, un alt control de
securitate. Aştept câteva minute, înainte de a intra, timp în care aflu că
astăzi nu mai există niciun briefing şi că întâlnirea ziariştilor cu Juncker
este principalul eveniment jurnalistic al zilei. În cele din urmă intru. Altă mare
de oameni este deja în sala pe care până acum nu am văzut-o niciodată, de când
sunt aici, arhiplină. Cu greu îmi găsesc loc pe un scaun liber în ultimele
rânduri. Lumea din jur se agită, se aud peste tot clickuri de taste, teste de
bliţuri şi un amestec de limbi asemănător celui din tunelul limbilor de la
Parlamentarium. Îmi asum din nou rolul de observator timid, de om obişnuit care
are ocazia să asiste la un moment istoric pentru UE. Din colţul meu observ
întregul peisaj jurnalistic. Este, cu siguranţă, prima mea experienţă de acest
gen. Juncker apare, în cele din urmă, însoţit de purtătoarea de cuvânt, Natasha
Bertaud şi de o ploaie de bliţuri care se opresc în clipa în care preşedintele
îi salută pe jurnalişti, exprimându-şi speranţa că toată lumea a avut o vacanţă
frumoasă, pentru că a lui a fost cam... ocupată. Are un discurs impecabil,
simplu, pe înţelesul tuturor, presărat cu note de umor subtile, din care lasă
să se înţeleagă că alegerile pe care le-a făcut şi schimbările pe care urmează
să le pună în aplicare în funcţionarea viitoarei Comisii fac parte din
strategia sa, pe care însă nu intenţionează să o dezvăluie în totalitate pentru
că, aşa cum cu umor subliniază, o strategie dezvăluită nu mai este strategie.
Prezenţa la conferinţa de presă susţinută de Juncker este, cu siguranţă
unul dintre cele mai importante momente pentru mine, ca blogger european, aici,
la Bruxelles. Am reuşit să-mi notez câteva impresii în direct, pe care le
transform într-un material scris chiar acolo, la Berlaymont, după ce
se termină conferinţa de presă. De altfel, îmi dau seama că scriu mult mai
repede şi mai bine despre problemele europene când mă aflu acolo, în mijlocul
lor, aşa că mai rămân o vreme în zona rezervată presei, după care încerc să
revin la viaţa cotidiană, obişnuită, ca în fiecare după-amiază. Fac trecerea cu o cafea la bufetul de lângă sala de presă, unde mă amuză întrebarea barmanului care e surprins de accentul meu atunci când îi spun că vreau un capuccino: "Vous
Aşadar, din nou, schimbare de registru. Îmi propun să fac, în sfârşit,
shopping, după nenumăratele întrebări ale Elisei. Aşa că după amiază aterizez
direct în Rue Neuve, principala arteră comercială a oraşului, unde pierd vremea
vreo două ore, încercând să mă conformez gusturilor şi preferinţelor celor
mici. Nu sunt prea mulţumită de rezultat, dar încerc să mă consolez cu ideea că
voi mai avea timp pentru cadouri şi cumpărături pentru cei de acasă, aşa că
îmi continui periplul spre Grand Place şi, inevitabil, spre Marché aux Herbes care
exercită mereu aceeaşi atracţie inexplicabilă asupra mea. Îmi atrage atenţia o
cafenea în care toată lumea intră şi iese, fără să poposească neapărat prea
mult în interior – Hard Rock Café – una dintre cafenelele cu o tradiţie relativ
recentă aici la Bruxelles, dar care ascunde în interior o adevărată istorie a
muzicii. Pereţii plini de autografe, de manuscrise ale celebrităţilor printre care
figurează nume eterogene, de la John Lennon şi David Bowie, la Marlyn Manson
sau Shakira. Trei etaje în care istoria muzicii este prezentă într-o manieră originală,
culminând cu cele câteva zeci de chitare care formează un colaj suprarealist
original pe unul dintre pereţii de la parter, unde, la ieşire, clienţii pot
cumpăra tot felul de suveniruri purtând marca Hard Rock Café. O îmbinare interesantă
de boem, urban, comercial, artistic într-un singur loc. Cam eterogen pentru
gusturile mele, însă nu pot să nu remarc ineditul, chiar şi în această formă.
Încă o zi care trece parcă mult prea repede… Nu mă pot
însă plânge de lipsa de activitate şi nici de lipsa lucrurilor interesante pe
care încerc să le descopăr în tot ceea ce fac. Spre seară, acelaşi sentiment de
dor… îmi trec prin minte chipuri de acasă, nu doar minunile, ci prieteni,
cunoştinţe care fac parte din viaţa mea… clipe, locuri, activităţi a căror
lipsă o simt cumva, dincolo de entuziasmul care mă ajută să supravieţuiesc
emoţional aici, departe de tot. Mă întreb uneori cum este pentru cei care aleg
să transforme astfel de experienţe într-un mod de viaţă? Ce îi face să
supravieţuiască depărtării? Întrebări retorice, la o oră la care cu siguranţă
somnul ar fi o opţiune mai indicată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu