Bruxelles. Dimineaţă. Nori. Vânt.
Stare deprimantă. Somn... reloaded.
Cam aşa a început dimineaţa mea de azi în prima variantă. A doua, cu ceva
îmbunătăţiri de decor, m-a făcut să-mi reamintesc că nu am am prea multe zile
de stat aici şi că ar trebui să profit de timpul liber pe care îl mai am. Raza
de soare furişată printre frunzele plopilor care se încăpăţânează să rămână
verzi mi-a resuscitat entuziasmul leneş în această duminică de toamnă belgiană.
Anvers fusese trecut pe lista mea de
curiozităţi încă de săptămâna trecută, însă după experienţa oximoronică de ieri
Leuven – Liège, mă simt extenuată, iar gândul unui posibil eşec, fie el şi din
cauza vremii, mă descurajează teribil. Îmi amintesc însă în mod subit
raţionamentul de ieri, diferenţele dintre Flandra şi Valonia, şi-mi recapăt o
oarecare nădejde că o vizită la Anvers nu are cum să fie ceva care să
dezamăgească. Mă mobilizez greu, dar într-un fel îmi prieşte, pentru că între
timp cenuşiul monoton, tipic dimineţilor la Bruxelles devine mai uman şi mai
uşor de suportat, prin mijlocirea unui soi de lumină difuză pe care o intuiesc
dincolo de perdeaua de nori. Plec, aşadar, spre Anvers în jurul prânzului, însă
ştiu că drumul nu durează mai mult de 40 de minute, aşa că nu-mi fac griji în privinţa
timpului pe care îl voi avea la dispoziţie pentru descoperirea metropolei.
Anvers, de fapt Antwerpen, cum am auzit şi am văzut
scris întreaga zi în jurul meu, este unul dintre cele mai mari oraşe ale
Belgiei, al doilea după Bruxelles, din câte am citit, considerat a fi capital neoficială
a Flandrei. Oraş portuar, cu un port imens, al doilea ca mărime după Rotterdam,
oraş al diamantelor şi al modei, oraş încărcat de istorie şi de cultură,
Anversul îşi cucereşte vizitatorii de la primii paşi pe care aceştia îi fac în splendida
metropolă. Gara centrală este primul obiectiv pe lista oricărui turist, având o
arhitectură impresionantă ce rezistă urmelor lăsate de timp, care nu i-au
afectat cu nimic frumuseţea. Cobor, aşadar, în Gara Centrală lucrând încă la
entuziasm, care mi se accentuează brusc cu fiecare rând de scări rulante pe
care îl urc. Un birou de informaţii pentru turişti este plasat chiar în holul
gării, aşa că ziua mea începe să se lumineze. În plus, domnul de la ghişeu este
foarte drăguţ, explică fiecărui turist în parte ceea ce vrea să ştie şi oferă
informaţii suplimentare despre cum poate fi transformată vizita la Anvers în
ceva de neuitat. Îmi oferă şi mie informaţiile de care am nevoie şi cum nu
mi-am propus nimic în mod special, în afară de vizitarea casei lui Rubens, îmi
recomandă o plimbare prin zona veche a oraşului şi îmi sugerează să nu ratez clădirea
Museum aan de Stroom (Muzeul de pe cursul apei… într-o traducere foarte
liberă), o clădire nouă, inaugurată în 2011, de unde se poate admira panorama
oraşului.
Pornesc, aşadar, cu harta în mână, ca de obicei, către
casa lui Rubens. Nu apuc să ies însă din clădirea gării şi privirea îmi este
inevitabil atrasă de zecile de vitrine cu diamante, amplasate parcă strategic
pe strada din faţa gării. Mii de pietricele colorate, montate în bijuterii
fine, care îţi acaparează privirea, îşi aşteaptă cumpărătorii iubitori de lux
şi de pietre preţioase. Trec apoi mai departe, cu privirea absorbită de
arhitectura impresionantă a clădirilor de pe De Kayserley, apoi de pe Meir. În
mod bizar, aglomeraţia de pe bulevarde nu este deloc obositoare. Oamenii
zâmbesc, se bucură de soarele care face deliciul după-amiezei de duminică.
Pluteşte peste tot o forfortă plăcută, de toamnă abia instalată peste un oraş
în care turiştii par parcă desprinşi dintr-o altă lume, în care stresul şi
zgomotul cotidian nu există. În scurt timp ajung la casa lui Rubens, un loc
fantastic, în care odată intrat te desprinzi complet de agitaţia străzilor.
Casa în care pictorul a locuit o bună parte din viaţă este amplasată destul de
central, undeva în apropierea bulevardului Meir. Din exterior nu atrage privirile
decât prin arhitectura veche şi prin imaginea grădinii pe care turiştii o pot
zări prin poarta deschisă, străjuită de paznici. Dincolo de această poartă se
află însă un adevărat rai. Felul în care e amenajată casa, modul în care sunt amplasate
picturile, traseul gândit special pentru turişti, cu popasul final în grădina
reşedinţei, precedat de momente sublime petrecute în sala cu capodoperele
maestrului, totul, absolut totul în locul acesta este fantastic. Nu am crezut
vreodată până acum că o casă memorială poate emoţiona atât de intens. Dar
despre Rubens voi povesti într-un alt articol, pentru că vizita aceasta rămâne
momentul meu de suflet la Anvers…
 |
| Gara din Anvers |
Am petrecut mai bine de o oră acasă la Rubens, apoi,
m-am pierdut din nou în mulţime, printre sutele de turişti fascinaţi la rândul
lor de Anvers, în atmosfera plăcută, peste care pluteşte sunetul muzicii. Doi
tineri entuziaşti cântă în stradă. Unul la chitară, celălalt la pian. Zâmbetul
lor şi privirile calde îmi însoţesc paşii spre Piaţa Mare a oraşului unde se
înalţă maiestuoase clădiri de o frumuseţe rară. Trec pe lângă somptuoasa
catedrală gotică, în care alte picturi ale maestrului Rubens şi ale altor
pictori flamanzi încântă privirile avide de frumos. Din păcate nu o pot vizita
pentru că duminica se închide la ora 16. Ajung apoi în piaţă, unde atracţia principală
este Stadhuis, imensa clădire împodobită cu steaguri, mărturie vie a
Renaşterii, înscrisă pe lista obiectivelor de patrimoniu UNESCO, înconjurată de
alte clădiri monumentale, fiecare purtând amprenta propriei istorii şi
adăpostind comori arhitecturale şi capodopere ale pictorilor renascentişti. Mă
îndrept cu paşi lenţi spre Het Steen, ce străjuieşte faleza, mărturie a
vechilor fortificaţii ale oraşului. Îmi atrag atenţia numeroasele panouri ce
promovează jocurile paralimpice care au loc în acest an la Anvers şi a căror
deschidere este chiar astăzi. Mă întâlnesc cu câteva grupuri de sportivi,
majoritatea foarte tineri, copii sau adolescenţi, mulţi dintre ei cu sindrom
Down după înfăţişare, dar cu o veselie uimitoare pe chipuri şi cu o mândrie
frumoasă, care te copleşeşte. Trec apoi pe lângă flacăra olimpică, amplasată undeva
în apropiere de Het Steen şi mă îndrept încet spre port.
 |
| Anvers... de sus |
Plimbarea pe faleza din Anvers mi-a redeşteptat în
minte tot felul de frânturi de amintiri cu faleze, de peste tot de pe unde am
mai făcut astfel de plimbări. Am mers pe partea mai puţin circulată, lăsând în
urmă zgomotul mulţimii şi meditând la ale mele până când m-am apropiat, fără
să-mi dau seama, de muzeul recomandat de către domnul de la oficiul de turism
pentru panorama Anversului. Imaginea zecilor de iahturi din mijlocul cărora
pare că se înalţă imensa clădire de o culoare nedefinită (roşu-cărămiziu-maro interupt
simetric de pereti de sticlă ondulaţi) contrastează cu arhitectura vechiului
Anvers, însă trecerea de la un peisaj la altul se face fără să apuci să-ţi dai
seama. Admir Anversul de sus, de la etajul 10. E la fel de fascinant, acelaşi
amestec plăcut de vechi şi nou peste care soarele îşi aşterne lent razele
după-amiezei de septembrie. E frumos şi-mi dă un sentiment uimitor de linişte
toată această privelişte captivantă care mi se deschide în faţa ochilor.
 |
| Turnul catedralei... |
Nu ştiu când au trecut mai bine de patru ore de când
hoinăresc pe cheiuri şi printre clădiri încărcate de istorie şi de frumuseţe.
Fac drumul înapoi spre gară pe un alt traseu care mă duce mai întâi tot prin
Grote Markt, unde-mi găsesc răgazul să rememorez splendorile zilei în aroma
inconfundabilă a berii cu cireşe, Made in Belgium. Aflu amuzată, dintr-un test simpatic
făcut pe Facebook, că viaţa mea ar fi un film regizat de Woody Allen şi-mi spun
că nu e chiar atât de rău… m-aş fi îngrozit dacă-mi ieşea că e un film al lui
Daneliuc, cunoscătorii ştiu de ce… Răgazul se termină însă şi îmi reiau drumul
spre gară care de la un moment dat încolo coincide cu cel pe care am trecut la
prânz. Peisajul e acelaşi, atmosfera schimbată. Linişte peste tot, iar în
obscuritatea amurgului clădirile îmi par reci, fără viaţă, altfel faţă de
atmosfera de peste zi. Ajung în cele din urmă în faţa gării, unde strălucirea
diamantelor, peste care negustorii au tras obloanele, este înlocuită de cea a
imensului carusel ce le oferă
doritorilor şansa de a vedea Anversul de sus, noaptea. M-ar fi tentat şi pe mine
o astfel de încercare, însă e deja târziu şi, făcând în minte un calcul simplu,
îmi dau seama că trebuie să mă urc în primul tren dacă vreau să-mi văd minunile
în seara asta. Rămân însă cu miracolul acestei jumătăţi de zi al cărui efect îl
depăşeşte cu siguranţă pe acela al unui sejur întreg în vreo altă parte a
lumii. Voi reveni, cu siguranţă, la Antwerpen ca să îmi bucur sufletul cu
celelalte lucruri frumoase, pe care astăzi nu am apucat să le văd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu