Luni, 8 septembrie, Bruxelles.
Cer plumburiu, frunze de plopi stingheri în bătaia vântului, ecoul alarmei de
la telefonul mobil care îmi tulbură liniştea matinală şi o senzaţie bizară, de
parcă m-aş fi trezit dintr-un somn de o mie de ani. Închid ochii pentru câteva
clipe, dar îi deschid rapid, de teamă să nu adorm la loc. Cenuşiul compact al
cerului îmi naşte în minte perspectiva unei zile sortite eşecului. Apoi,
deodată, ca prin vis, îmi amintesc – sunt la Bruxelles, oraşul în care nu ştii
niciodată cum va fi vremea decât dacă studiezi
în detaliu ştirile meteo şi nici atunci nu poţi fi sigur. În orice caz, nu mi-am cumpărat încă umbrelă şi, nu
ştiu de ce, încep să cred că e un fel de superstiţie la mijloc. Am eu aşa un
feeling că dacă îmi cumpăr umbrelă va şi ploua... aşa că deocamdată amân, până
la prima ploaie... probabil.
Sar din pat, animată de un
optimism semi-indus. Nu are cum să fie o zi urâtă şi dacă este, o voi face eu
să fie frumoasă cumva! Agenda de azi are în prim plan o primă întâlnire cu cineva de
aici, cu o persoană pe care ard de nerăbdare să o cunosc. Dar întâlnirea este
fixată după prânz, aşa că îmi organizez rapid prima parte a zilei: plimbare
până la biroul de acreditări, unde trebuie să îmi reînnoiesc ecusonul, apoi
briefingul de prânz de la Comisie, unde se lasă cu întrebări tăioase şi cu încercări
de speculaţii pe marginea poziţiei Comisiei Europene privind referendumul pentru
independeţa Scoţiei, ce va avea loc pe 18 septembrie. Întrebările insistente privind poziţia UE faţă de
Scoţia în eventualitatea în care referendumul va fi pro-independenţă rămân însă
fără răspuns cert din partea purtătoarei de cuvânt, Pia Ahrenkilde Hansen.
La fel şi încercarea ziariştilor de a specula poziţia preşedintelui Juncker în
această problemă. Răspunsul este acelaşi, repetat de cel puţin patru ori azi – Comisia
nu consideră oportun să interfereze cu un proces democratic intern prin
repetarea poziţiei ei oficiale, pe care de altfel a exprimat-o în numeroase
rânduri în trecut, acum, cu 10 zile înainte de referendumul din Scoţia.
Răspunsurile Piei sunt ferme şi nu ies deloc din cadrul poziţiei pe care
Comisia o adoptă în acest moment – aceea de a se abţine în a face declaraţii
publice vizavi de ceea ce se va întâmpla după referendumul din Scoţia, "din
respect pentru cetăţenii scoţieni". Briefingul se încheie în această notă
tensionată, pe fondul unui murmur general de nemulţumire al jurnaliştilor, care
vor alte răspunsuri. Mai rămân în sală încă vreo jumătate de oră, pentru a-mi
pune la punct detaliile întâlnirii de după prânz, care a fost o adevărată
încântare pentru mine şi, sper, şi pentru interlocutoarea mea, doamna Mirlea
Niţă, vice-preşedintele asociaţiei Europa Nova, despre care mi-am propus să
scriu pe larg în zilele următoare, mai multe articole. Notez deocamdată atât – Mirela e un om extraordinar,
cu care cred că aş fi putut sta de vorbă până la miezul nopţii fără să îmi dau
seama când zboară orele, un om care iubeşte România şi care face, împreună cu
echipa Europa Nova, nişte lucruri extrem de frumoase şi de interesante pentru
ceea ce înseamnă imaginea României în ochii străinilor. Ne-am despărţit cu
promisiunea că ne vom revedea spre finalul săptămânii în noul sediu al
librăriei, în curs de reamenajare, şi cu o îmbrăţişare caldă, după două ore în
care am ascultat fascinată povestea unui proiect genial numit Europa Nova.
Pe agenda după-amiezei îmi
notasem şi o conferinţă de presă legată de ceea ce se întâmplă actualmente în
Ucraina, la care, recunosc, mi-am propus să ajung pentru că mi-a sărit în ochi
un nume de pe lista oficialităţilor prezente – Ruslana. Am alergat, la propriu,
ca să ajung la timp în clădirea Spaak, dar trebuie să mărturisesc că sunt mândră
de faptul că azi nu am avut nevoie de hartă şi am descoperit, prin intermediul
propriei intuiţii (feminine, desigur), nişte scurtături pitoreşti care îmi fac
deplasarea către Parlament mult mai rapidă şi mai plăcută. Am ajuns la timp, cu toate că nu
speram asta, iar curiozitatea de a o vedea pe vedeta de origine ucraineana
cuvântând în Parlamentul European mi-a fost răsplătită pe deplin, dar despre
asta… mâine.
Seara mi-am petrecut-o în
compania culorilor, a lui Frère Jacques şi a zâmbetelor drăgălaşe ale Sabinuţei…
Maria-Sabina, draga mea finuţă, a cărei onomastică nu putea fi trecută cu
vederea tocmai de nana, venită de departe. Râsetele zglobii ale îngerului cu
cârlionţi m-au înviorat. Am pornit spre casă cu o mulţumire extraordinară în
suflet, care, pe drum, s-a transformat în dor… un dor pe care încerc să-l
păstrez în limitele suportabilului… dor de minunile mele de acasă, care deja mă
întreabă cu voce plângăcioasă… Mami, când vii?
Una peste alta, a fost un
început de săptămână energic şi stimulativ. Oameni noi, idei noi, trăiri frumoase,
dorinţa de a pune pe hârtie virtuală totul şi un sentiment de satisfacţie sufletească
ce-mi menţine constant entuziasmul debordant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu