redirect

marți, 9 septembrie 2014

O zi aproape obişnuită

Ei bine, da, sunt şi astfel de zile. Zile în care te trezeşti cu o lipsă de chef antologică, asortată sâcâitor cu o migrenă inexplicabilă şi cu un ceas deşteptător pe care nu reuşeşti să-l nimereşti ca să-l poţi opri, pentru că noptiera e prea departe de pat. Şi ca să fie totul şi mai enervant, afară e soare de dimineaţă, şi îţi dai seama că nu ai niciun plan concret şi că tot ce simţi e o oboseală cronică şi o nevoie acută de somn prelungit.
Cam aşa a început ziua mea de azi. Nu-mi propusesem nimic special pentru astăzi, însă perspectiva unei zile de lâncezeală totală nu mă încântă absolut deloc. Încerc să păcălesc migrena cu o cafea mai tare decât de obicei şi mă apuc de scris. Scriu, lucruri pe care de fapt nu aş vrea să le scriu acum, dar trebuie, pentru că deja am depăşit nişte termene. Mă uit din când în când la ceas şi mă rog ca până ies din casă să îmi revin. Zadarnic. Nimic nu pare să bată migrena, a cărei cauză nici măcar nu o cunosc. Am pastile, aduse cu mine din ţară, dar mă încăpăţânez să nu iau nimic. Cât de grav poate fi?


Mă îndrept spre briefingul de prânz, unde subiectul principal rămâne Rusia şi efectele măsurilor impuse împotriva ei, iar în plan secundar distribuirea portofoliilor de către preşedintele Juncker. Nu pot să nu remarc că un subiect care mie mi se pare chiar important, trece aproape neobservat azi, cu toate că Jonathan Todd are o scurtă intervenţie legată de cele întâlnirea coordonatorilor celor 18 proiecte pilot "Youth Guarantee", la un seminar care are loc azi în Bruxelles. După briefing, deşi le stă la dispoziţie jurnaliştilor cu detalii, nimeni nu-l abordează. Pot observa asta din colţul meu din care iau în fiecare zi cuminte pulsul sălii de presă. Mi-e ciudă că nu am ajuns mai repede şi nu am citit comunicatul la timp ca să ştiu exact despre ce este vorba. Ar fi fost o bună ocazie să-mi exersez spiritul jurnalistic. Nu este însă cu siguranţă cea mai bună zi a mea aici, la Bruxelles. Îmi propun să revin asupra subiectului, apoi mă înbdrept spre casă, cu o senzaţie de vertij care mă scoate din sărite. Acasă nu sunt în stare decât să privesc tavanul şi să încerc să mă chinui cu întrebări absolut stupide despre sensul existenţei. Şi soarele continuă să mă necăjească, făcându-mi în ciudă printre ramurile plopilor din faţa balconului. Doamne, ce zi!

Închid ochii, într-o încercare disperată de a dilua o stare generată de un rău fizic care mă chinuie peste măsură. Totul se face alb, într-o linişte absolută. Apoi, deodată, râsete şi „Mamiiiii, mi-e dor de tine...”, „Unde este mami? A Biusel!!!”, „Mamiiiii ce mi-ai cumpărat? Ai fost la shopping???”, „Bau să dom cu mami!”.... Îmi simt ochii inundaţi de un lichid fierbinte şi mă cuprinde fără măcar să-mi dau seama ce se întâmplă de fapt, un dor cumplit... dor de minunile mele dragi, care-şi întind năsucurile în fiecare seară spre ecranul laptopului ca să mă simtă mai aproape. Realizez că azi sunt abia la jumătatea şederii mele aici şi că va trebui să mă lupt cu dorul acesta încă 10 zile. Mă sperie oarecum gândul, dar îmi spun că vor trece repede şi le voi umple cu frumos, aşa cum am făcut cu celelalte de până acum. Uit de migrenă şi-mi propun ca azi să îmi iau liber de la entuziasm şi să fac lucruri banale, uite aşa, ca să echilibrez situaţia. Fac, prin urmare, ceea ce aş fi făcut într-o după-amiază obişnuită la Iaşi – cumpărături, curăţenie prin apartament, gătesc ceva, apoi în pat, cu laptop cu tot, într-o ultimă încercare de a păcăli migrena cu rândurile de faţă. Şi aproape că trece... Zâmbesc şi-mi dau seama că am început să mă integrez în peisajul cotidian de aici.



O zi aproape obişnuită e pe punctul de a se încheia... Îmi iau un răgaz ca să recapitulez ce am făcut până acum aici şi ce mai am de făcut. Şi aştept ca din clipă în clipă să aud râsete şi gălăgie pe Skype. În fond, face parte totul din „obişnuitul” vieţii... Şi apoi, e şi mâine o zi!