redirect

miercuri, 3 septembrie 2014

De la blog la sala de presă sau cum am redescoperit o veche pasiune

Cu mai bine de un an în urmă, când scriam articolele cu care m-am înscris în competiţia Blogger european, nu bănuiam prea multe despre ceea ce avea să mi se întâmple în eventualitatea în care aş fi câştigat premiul cel mare. De altfel, nici nu prea îndrăzneam să mă întreb ce înseamnă premiul oferit (cele trei săptămâni de stagiu de presă la instituţiile europene de la Bruxelles de care mă bucur din plin în aceste splendide zile de toamnă), de teamă să nu-mi fac speranţe ce aveau destule şanse să sfârşească în dezamăgiri. Când am aflat că am câştigat premiul cel mare am păstrat în suflet aceeaşi prudenţă care, deşi nu mă caracterizează în mod constant, este totuşi necesară pentru echilibrarea extazului care nu are cum să nu te copleşească la aflarea unei astfel de veşti. Apoi, timp de mai multe luni, am cochetat cu gândul că voi veni la Bruxelles într-o calitate la care nici nu am sperat vreodată – aceea de jurnalist acreditat, care are posibilitatea de a participa la o mulţime de evenimente, alături de jurnalişti profesionişti, cu experienţă. Nicio clipă nu mi-am pus însă problema cum mă voi descurca aici, printre oameni total necunoscuţi sau de care am auzit sporadic sau i-am văzut la televizor sau prin ziare. Mi-am spus mereu că spontaneitatea şi inspiraţia de moment la faţa locului trebuie să îşi facă negreşit treaba.  Trebuie să recunosc că m-a cuprins de câteva ori panica, însă am alungat-o de fiecare dată cu ajutorul entuziasmului meu proverbial care mă cuprinde atunci când vine vorba de călătorii în locuri necunoscute, de experienţe din care ştiu că am de câştigat şi de oameni noi.


Luni dimineaţa panica s-a accentuat în ritmul paşilor care m-au purtat fără greş către primul contact cu universul instituţiilor europene în calitatea în care mă aflu aici – biroul de acreditări de la Parlamentul European. Mi-am prins ecusonul la rever cu un gest care privit de un ochi neutru trăda cu siguranţă emoţie şi am pornit în aventura mea jurnalistică odată cu primul briefing de presă la care am asistat vreodată – sala Anna Politkovskaya, în clădirea Paul-Henri Spaak. Îmi simt inima în gât, deşi, la drept vorbind, nimeni nu mă întreabă nimic şi prezenţa mea acolo este cu siguranţă insignifiantă pentru cei din sală. Cu toate acestea mă simt copleşită de peisajul sobru, care îmi aminteşte brusc de experienţele de la Strasbourg petrecute într-un alt context, dar care se animă în câteva minute, odată cu sosirea jurnaliştilor. Sala e imensă, jurnalişti sunt relativ puţini, dacă ar fi să compar cu experienţele ulterioare de la briefingurile de la Comisie. Îmi iau şi eu ca toată lumea documentele printate, ascult cu atenţie ceea ce se comunică de la pupitrul oficial. Nu sunt întrebări, briefingul se termină practic în 10 minute, cu toate că era programat să dureze 30. Mă uit pe documente şi înţeleg – a fost un briefing de informare asupra agendei săptămânii. Îmi atrag atenţia câteva evenimente la care îmi doresc să particip, un workshop ţinut la Comisia pentru drepturilefemeilor şi egalitatea de gen şi un seminar pentru jurnaliştii nou-veniţi, care urmează să aibă loc pe 12 septembrie. Îmi propun să mă informez despre ele şi fac cale întoarsă spre clădirea Berlaymont, unde are loc zilnic, la ora 12 fix, întâlnirea cu presa.

Acelaşi sentiment de micime în faţa imensei clădiri din sticlă... sunt însă mai relaxată, pentru că îmi imaginez că procedura va fi similară. Cu mici diferenţe aşa a şi fost. Doar că am reuşit să ratez briefingul efectiv, pe care l-am confundat cu declaraţiilede presă făcute înainte de briefingul efectiv de către vice-preşedintele CE, Neelie Kroes, respectiv de către Pascal Lamy, președinte al grupului consultativ cu privire la utilizarea viitoare a spectrului de frecvențe UHF pentru TV și în bandă largă wireless, pe marginea raportului legat de spectrul radioelectric, prezentat de către Pascal Lamy Comisiei. Am conştientizat acest lucru abia când am ajuns acasă şi am văzut online filmarea declaraţiilor şi a briefingului care a urmat. M-a cuprins un sentiment bizar de ciudă, amestecat cu un soi de jenă – cum am putut să fiu atât de zăpăcită??? Am zâmbit apoi la gândul că, în fond, nu e chiar un capăt de lume şi m-am consolat cu ideea că briefingul poate fi urmărit şi online şi cu gândul că pentru o primă zi a fost totuşi bine.

Odiseea de după-amiază, de turist hoinar pe străzile Bruxellesului, mi-a îndepărtat complet stresul de dimineaţă. Şi într-o clipă de meditaţie în parcul cochet din faţa Catedralei Saint Michel am avut revelaţia sensului călătoriei mele aici... sau măcar a unei părţi a acestui sens. Am rememorat succint toată dimineaţa şi am conştientizat brusc că dincolo de emoţia primei zile, dincolo de stresul plonjării în necunoscut, am avut un sentiment extraordinar de libertate şi o dorinţă enormă de a cunoaşte şi de a împărtăşi altora descoperirile mele. Mi-a trecut fugar prin minte noaptea în care mi-am încropit micul meu spaţiu virtual, blogul, şi sentimentul uluitor pe care l-am avut atunci, al unui început spre ceva încă nedefinit. Nu mi-am imaginat însă atunci că scrisul pe blog îmi va săpa adânc în suflet şi mă va face să retrăiesc emoţii din anii adolescenţei. Pentru că luni, în prima zi de toamnă, asta s-a întâmplat de fapt. În toată fâstâceala mea şi-n periplul matinal prin clădirile a două dintre cele mai importante instituţii europene, mi-am redescoperit o pasiune veche, pe care cu ani în urmă nu am avut curajul să o transform într-o profesie – jurnalismul. Poate că sună idealist şi fără logică pentru unii, însă pentru mine redescoperirea aceasta a fost o revelaţie al cărei sens îl caut încă... Şi începând de luni mi-am propus să-i dau o nuanţă nouă, aventurându-mă într-o experienţă riscantă – aceea de a privi totul din dubla perpectivă pe care simt că o presupune prezenţa mea aici, în inima Europei. Îmi propun, aşadar, nu să o fac pe-a jurnalistul, ci să observ cu ochii omului obişnuit, ai cetăţeanului responsabil de propria-i soartă într-un mecanism atât de complex, rămânând în acelaşi timp fidelă felului meu de a scrie aşa cum simt.