redirect

luni, 8 septembrie 2014

O nouă săptămână, acelaşi entuziasm incurabil

Luni, 8 septembrie, Bruxelles. Cer plumburiu, frunze de plopi stingheri în bătaia vântului, ecoul alarmei de la telefonul mobil care îmi tulbură liniştea matinală şi o senzaţie bizară, de parcă m-aş fi trezit dintr-un somn de o mie de ani. Închid ochii pentru câteva clipe, dar îi deschid rapid, de teamă să nu adorm la loc. Cenuşiul compact al cerului îmi naşte în minte perspectiva unei zile sortite eşecului. Apoi, deodată, ca prin vis, îmi amintesc – sunt la Bruxelles, oraşul în care nu ştii niciodată cum va fi vremea decât dacă studiezi în detaliu ştirile meteo şi nici atunci nu poţi fi sigur. În orice caz, nu mi-am cumpărat încă umbrelă şi, nu ştiu de ce, încep să cred că e un fel de superstiţie la mijloc. Am eu aşa un feeling că dacă îmi cumpăr umbrelă va şi ploua... aşa că deocamdată amân, până la prima ploaie... probabil.


Sar din pat, animată de un optimism semi-indus. Nu are cum să fie o zi urâtă şi dacă este, o voi face eu să fie frumoasă cumva! Agenda de azi are în prim plan o primă întâlnire cu cineva de aici, cu o persoană pe care ard de nerăbdare să o cunosc. Dar întâlnirea este fixată după prânz, aşa că îmi organizez rapid prima parte a zilei: plimbare până la biroul de acreditări, unde trebuie să îmi reînnoiesc ecusonul, apoi briefingul de prânz de la Comisie, unde se lasă cu întrebări tăioase şi cu încercări de speculaţii pe marginea poziţiei Comisiei Europene privind referendumul pentru independeţa Scoţiei, ce va avea loc pe 18 septembrie. Întrebările insistente privind poziţia UE faţă de Scoţia în eventualitatea în care referendumul va fi pro-independenţă rămân însă fără răspuns cert din partea purtătoarei de cuvânt, Pia Ahrenkilde Hansen. La fel şi încercarea ziariştilor de a specula poziţia preşedintelui Juncker în această problemă. Răspunsul este acelaşi, repetat de cel puţin patru ori azi – Comisia nu consideră oportun să interfereze cu un proces democratic intern prin repetarea poziţiei ei oficiale, pe care de altfel a exprimat-o în numeroase rânduri în trecut, acum, cu 10 zile înainte de referendumul din Scoţia. Răspunsurile Piei sunt ferme şi nu ies deloc din cadrul poziţiei pe care Comisia o adoptă în acest moment – aceea de a se abţine în a face declaraţii publice vizavi de ceea ce se va întâmpla după referendumul din Scoţia, "din respect pentru cetăţenii scoţieni". Briefingul se încheie în această notă tensionată, pe fondul unui murmur general de nemulţumire al jurnaliştilor, care vor alte răspunsuri. Mai rămân în sală încă vreo jumătate de oră, pentru a-mi pune la punct detaliile întâlnirii de după prânz, care a fost o adevărată încântare pentru mine şi, sper, şi pentru interlocutoarea mea, doamna Mirlea Niţă, vice-preşedintele asociaţiei Europa Nova, despre care mi-am propus să scriu pe larg în zilele următoare, mai multe articole. Notez deocamdată atât – Mirela e un om extraordinar, cu care cred că aş fi putut sta de vorbă până la miezul nopţii fără să îmi dau seama când zboară orele, un om care iubeşte România şi care face, împreună cu echipa Europa Nova, nişte lucruri extrem de frumoase şi de interesante pentru ceea ce înseamnă imaginea României în ochii străinilor. Ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea spre finalul săptămânii în noul sediu al librăriei, în curs de reamenajare, şi cu o îmbrăţişare caldă, după două ore în care am ascultat fascinată povestea unui proiect genial numit Europa Nova.

Pe agenda după-amiezei îmi notasem şi o conferinţă de presă legată de ceea ce se întâmplă actualmente în Ucraina, la care, recunosc, mi-am propus să ajung pentru că mi-a sărit în ochi un nume de pe lista oficialităţilor prezente – Ruslana. Am alergat, la propriu, ca să ajung la timp în clădirea Spaak, dar trebuie să mărturisesc că sunt mândră de faptul că azi nu am avut nevoie de hartă şi am descoperit, prin intermediul propriei intuiţii (feminine, desigur), nişte scurtături pitoreşti care îmi fac deplasarea către Parlament mult mai rapidă şi mai plăcută. Am ajuns la timp, cu toate că nu speram asta, iar curiozitatea de a o vedea pe vedeta de origine ucraineana cuvântând în Parlamentul European mi-a fost răsplătită pe deplin, dar despre asta… mâine.

Seara mi-am petrecut-o în compania culorilor, a lui Frère Jacques şi a zâmbetelor drăgălaşe ale Sabinuţei… Maria-Sabina, draga mea finuţă, a cărei onomastică nu putea fi trecută cu vederea tocmai de nana, venită de departe. Râsetele zglobii ale îngerului cu cârlionţi m-au înviorat. Am pornit spre casă cu o mulţumire extraordinară în suflet, care, pe drum, s-a transformat în dor… un dor pe care încerc să-l păstrez în limitele suportabilului… dor de minunile mele de acasă, care deja mă întreabă cu voce plângăcioasă… Mami, când vii?

Una peste alta, a fost un început de săptămână energic şi stimulativ. Oameni noi, idei noi, trăiri frumoase, dorinţa de a pune pe hârtie virtuală totul şi un sentiment de satisfacţie sufletească ce-mi menţine constant entuziasmul debordant.