redirect

miercuri, 10 septembrie 2014

Istoria se scrie la Bruxelles

Astăzi este ziua pe care de când am venit aici o aşteaptă toată lumea. Preşedintele Jean-Claude Juncker va anunţa azi, într-o conferinţă de presă, componenţa viitoarei Comisii şi structura portofoliilor. Din prima zi în care am fost prezentă la briefingurile de presă acesta a fost mereu unul dintre subiectele prioritare ale jurnaliştilor, care au încercat, fără prea mult succes, să afle înaintea publicului larg, detalii despre cum va arăta şi cum va funcţiona Comisia în varianta Juncker. Astăzi curiozitatea tuturor va fi satisfăcută şi, în mod firesc, vor începe probabil tot felul de speculaţii, de raţionamente şi de supoziţii transpuse în întrebări pe marginea acestui eveniment.



Mă pregătesc, aşadar, de dimineaţă, să asist la conferinţa de presă care are loc la prânz, înlocuind briefingul obişnuit. Este un moment important pentru toţi cetăţenii europeni şi trebuie să recunosc că mă încearcă un sentiment inedit la gândul că voi fi acolo, în sala în care Juncker va anunţa componenţa şi modul de funcţionare ale viitoarei Comisii. Sentimentul îmi este confirmat de îndată ce trec de controlul de securitate. Pe hol, în faţa sălii de presă, o mare de jurnalişti, cameramani, reporteri, aşteaptă să între în sala în care, de obicei, se ţine întâlnirea de prânz. La uşă, un alt control de securitate. Aştept câteva minute, înainte de a intra, timp în care aflu că astăzi nu mai există niciun briefing şi că întâlnirea ziariştilor cu Juncker este principalul eveniment jurnalistic al zilei. În cele din urmă intru. Altă mare de oameni este deja în sala pe care până acum nu am văzut-o niciodată, de când sunt aici, arhiplină. Cu greu îmi găsesc loc pe un scaun liber în ultimele rânduri. Lumea din jur se agită, se aud peste tot clickuri de taste, teste de bliţuri şi un amestec de limbi asemănător celui din tunelul limbilor de la Parlamentarium. Îmi asum din nou rolul de observator timid, de om obişnuit care are ocazia să asiste la un moment istoric pentru UE. Din colţul meu observ întregul peisaj jurnalistic. Este, cu siguranţă, prima mea experienţă de acest gen. Juncker apare, în cele din urmă, însoţit de purtătoarea de cuvânt, Natasha Bertaud şi de o ploaie de bliţuri care se opresc în clipa în care preşedintele îi salută pe jurnalişti, exprimându-şi speranţa că toată lumea a avut o vacanţă frumoasă, pentru că a lui a fost cam... ocupată. Are un discurs impecabil, simplu, pe înţelesul tuturor, presărat cu note de umor subtile, din care lasă să se înţeleagă că alegerile pe care le-a făcut şi schimbările pe care urmează să le pună în aplicare în funcţionarea viitoarei Comisii fac parte din strategia sa, pe care însă nu intenţionează să o dezvăluie în totalitate pentru că, aşa cum cu umor subliniază, o strategie dezvăluită nu mai este strategie.


Prezenţa la conferinţa de presă susţinută de Juncker este, cu siguranţă unul dintre cele mai importante momente pentru mine, ca blogger european, aici, la Bruxelles. Am reuşit să-mi notez câteva impresii în direct, pe care le transform într-un material scris chiar acolo, la Berlaymont, după ce se termină conferinţa de presă. De altfel, îmi dau seama că scriu mult mai repede şi mai bine despre problemele europene când mă aflu acolo, în mijlocul lor, aşa că mai rămân o vreme în zona rezervată presei, după care încerc să revin la viaţa cotidiană, obişnuită, ca în fiecare după-amiază. Fac trecerea cu o cafea la bufetul de lângă sala de presă, unde mă amuză întrebarea barmanului care e surprins de accentul meu atunci când îi spun că vreau un capuccino: "Vous êtes polonaise madame? Vous avez prononcé d'une manière très intéressante le mot capuccino". Îi spun că sunt româncă şi îmi zâmbeşte simpatic, şi adaugă că mi-a făcut cel mai bun capuccino, încercând să-mi imite accentul.


Aşadar, din nou, schimbare de registru. Îmi propun să fac, în sfârşit, shopping, după nenumăratele întrebări ale Elisei. Aşa că după amiază aterizez direct în Rue Neuve, principala arteră comercială a oraşului, unde pierd vremea vreo două ore, încercând să mă conformez gusturilor şi preferinţelor celor mici. Nu sunt prea mulţumită de rezultat, dar încerc să mă consolez cu ideea că voi mai avea timp pentru cadouri şi cumpărături pentru cei de acasă, aşa că îmi continui periplul spre Grand Place şi, inevitabil, spre Marché aux Herbes care exercită mereu aceeaşi atracţie inexplicabilă asupra mea. Îmi atrage atenţia o cafenea în care toată lumea intră şi iese, fără să poposească neapărat prea mult în interior – Hard Rock Café – una dintre cafenelele cu o tradiţie relativ recentă aici la Bruxelles, dar care ascunde în interior o adevărată istorie a muzicii. Pereţii plini de autografe, de manuscrise ale celebrităţilor printre care figurează nume eterogene, de la John Lennon şi David Bowie, la Marlyn Manson sau Shakira. Trei etaje în care istoria muzicii este prezentă într-o manieră originală, culminând cu cele câteva zeci de chitare care formează un colaj suprarealist original pe unul dintre pereţii de la parter, unde, la ieşire, clienţii pot cumpăra tot felul de suveniruri purtând marca Hard Rock Café. O îmbinare interesantă de boem, urban, comercial, artistic într-un singur loc. Cam eterogen pentru gusturile mele, însă nu pot să nu remarc ineditul, chiar şi în această formă.


Încă o zi care trece parcă mult prea repede… Nu mă pot însă plânge de lipsa de activitate şi nici de lipsa lucrurilor interesante pe care încerc să le descopăr în tot ceea ce fac. Spre seară, acelaşi sentiment de dor… îmi trec prin minte chipuri de acasă, nu doar minunile, ci prieteni, cunoştinţe care fac parte din viaţa mea… clipe, locuri, activităţi a căror lipsă o simt cumva, dincolo de entuziasmul care mă ajută să supravieţuiesc emoţional aici, departe de tot. Mă întreb uneori cum este pentru cei care aleg să transforme astfel de experienţe într-un mod de viaţă? Ce îi face să supravieţuiască depărtării? Întrebări retorice, la o oră la care cu siguranţă somnul ar fi o opţiune mai indicată!