redirect

marți, 2 septembrie 2014

Preludiul unei experienţe inedite

Prima zi la Bruxelles. Mi-am imaginat-o în zeci de feluri în timpul zborului printre norii capricioşi, însă aşa cum mi se întâmplă de fiecare dată când plonjez în necunoscut, niciun plan prealabil nu reuşeşte că concureze spontaneitatea momentului, animată de dorinţa mea avidă de a cunoaşte totul, de a trăi fiecare experienţă în detaliile ei esenţiale. Am plecat din ţară cu câteva puncte de reper pe care prezenţa mea aici în calitate de „blogger european” le presupune inevitabil – vizitarea instituţiilor europene, participări la conferinţe de presă, întâlniri cu oameni noi şi idei pe care să le transform în cuvinte ce urmează să prindă viaţa pe blogul care a stat atâta timp în aşteptare în ultimele luni de zile. Cele trei săptămâni pe care le voi petrece aici vor constitui o experienţă inedită, de la care, trebuie să recunosc, am aşteptări fireşti legate de ceea ce înseamnă pentru mine ipostaza în care mă aflu aici, la Bruxelles.


Am trecut relativ repede peste nostalgia dimineţii care, de altfel, nu a fost o noutate. Ştiam că primii fiori ai toamnei îmi vor scălda sufletul într-o emoţie nouă, absolut firească în astfel de împrejurări, în care eşti invitat să priveşti spectacolul lumii într-un decor nou. Pe fundalul ştirilor dimineţii mi-am pregătit în ritm alert reperele zilei – orientare în spaţiu, biroul de acreditări, briefinguri de presă şi, inevitabil, vizită prozaică în vreun supermarket pentru cumpărături necesare. Nu-mi propun prea multe pentru azi, însă odată cu primii paşi pe strada Veronese, unde se află casa mea pentru următoarele douăzeci de zile, simt în toată fiinţa clocotul care mă cuprinde de fiecare dată când mă aflu înt-un loc nou. Dorinţa de a vedea cât mai mult, de a mă impregna de aerul locului, nu mă lasă să-mi urmez meticulos planul. Îmi potolesc totuşi pornirile de turist fără metodă, raportându-mă la punctele de reper ale zilei. Pornesc, aşadar, cu harta în mână, în căutarea clădirii Parlamentului European, de unde trebuie să îmi ridic badge-ul pentru acreditare. Încercarea mea de a mă orinta este întreruptă brusc de o voce caldă şi calmă – „Can I help you?”. În spatele meu, o domnişoară înaltă, cu un profil pe care nu ai cum să nu îl remarci, îmi zâmbeşte amabil, întrebându-mă unde vreau să ajung. Îi explic, surprinzându-mă pe mine însămi de lejeritatea cu care rostesc cuvinte într-o limbă pe care nu m-am aşteptat să o folosesc aici de la primele ore ale dimineţii. Îmi dă indicaţii preţioase, îi mulţumesc, îmi zâmbeşte şi îmi urează o zi frumoasă. Îmi continui drumul spre Rond Schumann şi-mi trece prin minte că este pentru prima dată când în periplurile mele prin Europa cineva mă întreabă dacă am nevoie de ajutor fără ca măcar să i-l solicit. E un sentiment plăcut, pe care deocamdată nu-l pot descrie. Experienţa s-a repetat după-amiază, când, un domn s-a oferit să îmi arate drumul cel mai scurt de la supermarket până pe Veronese. Am zâmbit la gândul că aici stă în natura oamenilor să fie amabili şi zâmbitori cu cei din jur. De altfel aceasta e şi prima impresie despre oamenii de aici – zâmbitori, degajaţi, amabili – împrumutând parcă ceva din inocenţa zglobie a copiilor pe care azi i-am întâlnit peste tot, ţopăind cu ghiozdane în spate şi împletindu-şi râsetele cu soarele care azi m-a însoţit pretutindeni.

Am ajuns la Parlament la timp pentru a asista la briefingul de presă, unde s-au prezentat pe scurt principalele evenimente de pe agenda săptămânii. Îmi notez câteva care mă interesază în mod deosebit. Înainte de asta, îmi ridic ecusonul, pozez pentru identificare şi îmi obţin informaţiile necesare pentru următoarele zile. La biroul de acreditări am dat peste o româncă drăguţă cu care mai întâi am vorbit amestecat în engleză şi în franceză. De altfel, nu ştiu de ce, am această pornire instinctivă de a amesteca limbile. Poate că e doar emoţia începutului... În tot cazul, cu oamenii de aici nu ai cum să te înţelegi. Am auzit peste tot în jurul meu ecouri de engleză şi de franceză, condimentate sporadic cu flamanda care, la prima vedere, îmi pare a fi o limbă imposibilă. De două sau de trei ori mi-au atras atenţia cuvinte de acasă. Sunt aici la Bruxelles mulţi români, pe care însă nu-i distingi decât dacă îi auzi, ceea ce mă bucură, pentru că în alte părţi ale Europei, am întâlnit adesea români din categoria celor pe care nu vrei să-i întâlneşti nici la tine acasă, darămite într-o ţară străină. Lucru neobişnuit – am remarcat că pe unele produse din supermarket există traduceri şi în limba română, ceea ce mi-a dat o senzaţie de confort.

Revenind la programul zilei... mi-am ridicat aşadar ecusonul de la biroul de acreditări, apoi m-am grăbit spre sala Paul-Henri Spaak, unde are loc briefingul de presă. Am emoţii teribile, pe care le depăşesc odată cu amabilitatea celor de la intrare, care îmi explică unde trebuie să ajung. Trec prin control de securitate, mă orientez rapid şi... voila... Am ajuns unde trebuie, în sala în care are loc briefingul. Mă simt oarecum bizar, printre jurnalişti. Încerc să prind din zbor ceea ce se discută şi e clar că lipsa mea de experienţă îşi spune cuvântul. Îmi iau totuşi agenda săptămânii, disponibilă în engleză şi în franceză şi corelez ceea ce citesc cu ceea ce se prezintă în sală. Briefingul e scurt (deşi sună pleonastic), aşa cum trebuie să şi fie, mai scurt decât era programat. Ies din clădire, respir adânc, şi mă simt deodată ancorată în noutatea experienţei mele. Îmi rotesc panoramic privirea. Totul e imens, rigiditatea coloşilor din sticlă mă apasă, însă soarele îşi face mai departe treaba şi-mi încălzeşte optimismul. Undeva, pe un perete, îmi atrage atenţia o placă omagială cu chipul lui Simone Weil. Încerc să îmi fixez repere pentru zilele următoare, apoi mă îndrept cu paşi repezi spre clădirea Berlaymont, unde are loc briefingul de la Comisie. Trec pe lângă Parlamentarium, pe care îmi propun să îl vizitez mîine. Nu pot să nu remarc liniştea de pe stradă, lipsa claxoanelor şi ordinea ce pare atât de firească aici. La Berlaymont aceeaşi poveste cu badge-ul, doar că aici am nevoie în fiecare zi de un sticker pe care îl iau de la recepţie. Nu sunt găsită în sistem, însă un telefon dat de recepţioner rezolvă imediat problema. Am reuşit să prind doar ultima parte a briefingului, dar îmi amintesc că pot consulta înregistrarea online, aşa încât încerc să îmi reprim dezamăgirea de moment. Ies de la Comisie cu acelaşi sentiment de emoţie a necunoscutului pe care l-am trăit dincolo, la Parlament. În faţa clădirii Berlaymont, acelaşi sentiment straniu de rigiditate a pereţilor din sticlă. Mă simt mică într-o lume imensă, total necunoscută, pe care îmi dau seama că din România o percepeam altfel, în necunoştinţă deplină de cauză. Privirea mi se opreşte pe o bucată imensă de piatră pe care e sculptat numele lui Schumann. Mă îndrept cu paşi repezi spre casă, cu gândul să trimit câteva mailuri şi să mă organizez mai bine pentru mâine, dar realizez că drumul la un supermarket se impune tot mai acut, pentru că în afară de cafeaua de dimineaţă şi un sandviş făcut în grabă nu mă aşteaptă nimic altceva în bucătăria de la etajul patru.

Mi-am petrecut după-amiaza hoinărind pe străzi, într-o pornire pe care o resimt absolut firească de fiecare dată când mă aflu în locuri noi, aceea de a savura cu privirea peisajul care mi se dezvăluie spontan. Clădiri cochete, cu o arhitectură veche, ce-mi aminteşte oarecum de burgurile franceze; pete de culoare insinuate subtil în peisajul urban de cărămida roşie care dă un aer boem străzilor animate de copiii care ies de la şcoală; o veselie reconfortantă peste tot, lipsa zgomotului sâcâitor pe care l-am întâlnit adesea în marile oraşe, oameni care parcă au venit cu toţii acum relaxaţi dintr-o lungă vacanţă, zâmbete, multe zâmbete, o franceză curată, pe care, culmea, o înţeleg mai bine decât am înţeles-o în Franţa, soare blând, copaci încă verzi, dar cu urme de toamnă ascunse printre ramuri... o atmosferă caldă, care îmi dă un sentiment straniu de apartenenţă sufletească la acest loc. E ca şi cum m-aş afla aici de o veşnicie, dar abia azi am conştientizat asta. Stranie senzaţie...


Prima zi la Bruxelles, prima zi de toamnă... şi o primă zi în care mă simt copleşită de cât de mult îmi doresc să cunosc, să simt, să trăiesc. Îmi sfârşesc ziua simetric, admirând de pe balcon tabloul acoperişurilor arămii ce mi se desfpşoară sub ochi, dominat acum de cromatica nopţii care stă să se aşeze peste oraş. Îmi simt fiinţa întreagă cuprinsă de o linişte venită parcă din altă lume şi încerc să nu ratez bucuria clipei. Recapitulez în minte ziua, în imagini şi emoţii, şi mă pregătesc deja pentru o alta, care e la câteva ore distanţă. Noapte bună, Bruxelles!